Taină a lucrării lui Dumnezeu spre sfinţirea omului

Atunci când Iovinian va nega, în jurul anului 390, că fecioria este în sine superioară căsătoriei, atacul Fericitului Ieronim împotriva lui Iovinian s-a transformat într-o luptă înverşunată contra căsătoriei, încât Iovinian l-a acuzat pe Ieronim de maniheism. De acelaşi lucru îi învinuia şi pe papa Syriciu, şi pe Sfântul Ambrozie.

Pentru a dovedi sfinţenia Tainei Nunţii şi a le arăta credincioşilor că nu doar fecioria este o cale care duce către Împărăţia lui Dumnezeu, Sfântul Ambrozie tratează de multe ori în lucrările sale Sfânta Taină a Cununiei, chiar dacă nu consacră o operă integrală acestui subiect.

Căsătoria şi fecioria

În urma acuzaţiei pe care papa Syriciu o primeşte din partea ereticului Iovinian, acesta îi va scrie o scrisoare Sfântului Ambrozie, în care îşi va expune învăţătura sa ortodoxă în legătură cu raportul dintre căsătorie şi feciorie: "Noi, fără îndoială, nu privim cu dispreţ făgăduinţele căsătoriei, la care suntem de faţă prin îmbrăcăminte potrivit nunţii, dar cinstim cu mai mare podoabă pe fecioarele nenuntite, care se fac mirese alese lui Dumnezeu" (Scrisoarea Papei Syriciu către Biserica din Mediolanum, 5; PL 16, 1123), înştiinţându-l că i-a excomunicat pe Iovinian şi pe ceilalţi "fruntaşi ai noii erezii şi blasfemii... prin hotărârea dumnezeiască şi prin judecata noastră". Sfântul Ambrozie îi răspunde, tot printr-o scrisoare, arătând că aceşti eretici "se prefac că îngăduie căsătoria. Dar oare poate fi lauda căsătoriei dacă nu există pentru ei nici o slavă a fecioriei? Nici noi nu tăgăduim că a fost sfinţită căsătoria de către Domnul Hristos, care a spus cu glasul Său dumnezeiesc: "vor fi amândoi un trup" (Matei 29, 2) şi un duh. Dar mai întâi am fost născuţi şi apoi făcuţi, şi este cu mult mai de preţ taina lucrării dumnezeieşti decât leacul slăbiciunii omeneşti. Pe drept este lăudată o soţie bună, dar mai presus este socotită o fecioară evlavioasă, precum spune Apostolul: "cel ce-şi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face; căci aceasta cugetă la cele ce sunt ale lui Dumnezeu, iar aceea la cele ce sunt ale lumii" (1 Cor. 7, 38). Aceea e legată în lanţurile căsătoriei, aceasta e fără lanţuri; aceea e sub lege, aceasta e sub har. Căsătoria este bună, pentru că prin ea se lasă urmaşi ai neamului omenesc. Dar fecioria este mai bună, fiindcă prin ea se dobândeşte moştenirea împărăţiei cereşti şi a harului ceresc. Prin femeie vine grija, prin fecioară se capătă mântuirea" (Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Scrisoarea a XLII-a, 3).

Sfântul Ambrozie a fost aproape unic printre contemporanii săi pentru profunda sa preocupare în legătură cu fecioria fetelor, practică pe care a încurajat-o întreaga sa viaţă, atât teologic, prin scris, cât şi liturgic, în mod practic. Ritualul punerii voalului fecioarelor (velatio) era o noutate pentru secolul al IV-lea, fiind în acelaşi timp o practică exclusiv apuseană. Prin acest ritual, fecioara primea consacrarea şi recunoaşterea oficială ca "mireasă a lui Hristos", ritual asemănător întru câtva celui prin care mireasa primea vălul nupţial în Taina Căsătoriei: velatio nuptialis (cf. şi Scrisoarea a XIX-a, 7: "căsătoria are nevoie să fie sfinţită de văl şi de binecuvântarea preotului"). Chiar dacă Sfântul Ambrozie pune fecioria, pe mărturia Sfintei Scripturi, pe o treaptă superioară căsătoriei, el nu desconsideră nicidecum Sfânta Taină a Cununiei: "Aşadar legăturile Căsătoriei sunt bune, dar totuşi sunt legături" (De Virginitate VI, 33). Fecioria, prin contrast, înseamnă eliberare de legăturile pământeşti, pentru a se bucura de viaţa îngerilor, "care nu sunt constrânşi prin legături nupţiale" (Exhortatio virginitatis, IV, 19).

Căsătoria - lucrare a lui Dumnezeu

Cununia este o Sfântă Taină în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Duhului Sfânt unui bărbat şi unei femei de aceeaşi credinţă, care se unesc liber în scopul mântuirii şi naşterii de prunci (cf. Scrisoarea a XIX-a, 7). Ea este o "Lucrare a lui Dumnezeu (Opus Dei)" (Expositio Evangelii secundum Lucam VIII, 6); "De aceea şi Adam a numit-o pe femeia sa viaţă (Eva), pentru că prin femeie s-a înmulţit neamul omenesc, iar prin Biserică a venit viaţa veşnică" (De Institutione Virginis III, 24). Unitatea de credinţă este necesară căsătoriei, căci cum ar putea deveni cei doi un trup, dacă nu sunt un duh? - "poporul să-şi ia soţii nu dintre străini, ci din casele creştinilor ... cum se poate numi căsătorie aceea în care nu există unirea credinţei? (Scrisoarea a XIX-a, 2).

Căsătoria - drum spre "tabăra sfinţilor"

Căsătoria este prezentată de Sfântul Ambrozie ca o cale către sfinţenie: "fiecare să meargă pe cea (calea) care i se pare mai potrivită ş...ţ. Bună este şi calea căsătoriei, mai întinsă, dar mai ocolită, pe care merg cei mai mulţi până ce ajung în tabăra sfinţilor. Există, aşadar, premii pentru feciorie, există răsplată pentru văduvie, este loc chiar şi pentru meritele căsătoriei. Treptele lor sunt şi creşteri ale virtuţilor" (Scrisoarea a LXIII-a, 40). Unirea dintre bărbat şi femeie este asemănată cu cea dintre Mântuitorul Iisus Hristos şi Biserică: "Mirele este Hristos, Mireasa este Biserica: mireasă prin iubire, fecioară prin curăţie" (Expositio Evangelii secundum Lucam VIII, 9). Fecioria este o cale de excepţie şi care cere sacrificii mult mai mari: "calea fecioriei este bună, dar este grea şi cu urcuş înalt, cerând puteri mari pentru a merge pe ea" (Scrisoarea a LXIII, 40).

Sfântul Ambrozie depăşeşte, în concepţia lui despre căsătorie, mentalitatea obişnuită a timpului, prin care femeia era roaba (ancilla) soţului ei, având datoria să-i slujească bărbatului ca unui stăpân (servire viro sicut domino): "Femeia să fie tovarăşă, nu roaba bărbatului; să fie condusă, nu constrânsă. Este nevrednică de căsătorie cea vrednică de sfadă. Iar bărbatul să-şi conducă soţia ca un cârmaci, s-o cinstească fiindu-i ea tovarăşă de viaţă, să fie părtaşi amândoi la moştenirea harului" (Scrisoarea a LXIII-a, 107). Soţii trebuie să se supună unul altuia şi prin această jertfire de sine câştigă răsplata cea veşnică: "Ce femeie, strânsă în lanţurile căsătoriei, dacă ar auzi că nu există nici un merit pentru credinţa datorată bărbatului nu s-ar lăsa ispitită de uşurătatea minţii şi a trupului?" (Scrisoarea a LXIII-a, 10).

Căsătoria este o Sfântă Taină, iar soţii trebuie să se ocupe împreună de rugăciune şi curăţie spre sfinţirea lor: "Nici zămislirea nu e lipsită de fărădelege, pentru că părinţii nu sunt străini de păcat. Şi dacă nici un prunc de o zi nu este fără de păcat, cu mult mai vârtos nici zilele în care maica a zămislit nu sunt fără păcat. Suntem zămisliţi, dar, în păcatul părinţilor şi în fărădelegile lor ne naştem. Dar şi naşterea are întinăciunile ei şi chiar firea nu are o singură scădere. De bună seamă sfântă este cununia şi însoţirea ei, dar "cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea" (1 Cor. 7, 29). Încă şi patul este neîntinat (Evrei 13, 4) şi nici unul din soţi nu trebuie să-l lipsească pe celălalt, decât poate pentru o vreme, ca să se îngrijească de rugăciune (1 Cor. 7, 5). Dar, după Apostol, nimeni nu se îngrijeşte de rugăciune, în vremea în care se ocupă cu obiceiul legăturii trupeşti" (De apologia prophetae David, IV).

Astfel, Sfântul Ambrozie, condamnând excesele lui Iovinian, pe de o parte, şi ale Fericitului Ieronim, pe de altă parte, se întreba, arătând că atât fecioria, cât şi căsătoria sunt daruri făcute oamenilor de Dumnezeu pentru dobândirea sfinţeniei: "Aşadar, cine discreditează căsătoria? Eu, într-adevăr, o recomand, şi îi condamn pe toţi cei ce îi discreditează pe cei ce se căsătoresc. Astfel, eu nu desconsider căsătoria, însă enumăr roadele fecioriei sfinte. Aceasta este darul celor puţini, în timp ce cealaltă al tuturor. Nici nu ar putea exista feciorie, dacă aceasta nu ar avea de unde să se nască. Eu compar un lucru bun cu altul la fel de bun, ca să strălucească mai uşor cel care este mai preţios" (De Virginibus I, VII, 34-35).