Taina lui Hristos şi a Bisericii în viaţa de cuplu

Într-o lume şi o societate în care totul este vremelnic, în care asistăm la înmulţirea exponenţială a divorţurilor, separărilor sau a coabitărilor periodice în care sensul Bisericii tinde să fie diminuat, devine importantă mărturia soţilor care se străduiesc să se dedice unul altuia întru frica lui Hristos. Soţul şi soţia sunt chemaţi astăzi să redevină nucleul fundamental al Bisericii, în care aceasta să asume caracteristicile unei familii. Textul din Efeseni 5, 21-33, în fapt Apostolul rostit la săvârşirea Tainei Cununiei, este foarte complex, iar în contextul epistolei se înscrie într-un cadru mult mai amplu definit ca un "tratat de morală familială".

Trebuie să recunoaştem că unora Sfântul Apostol Pavel li se pare indigest, nu numai pentru dificultăţile pe care le creează atunci când ne apropiem de epistolele sale atât de complexe şi profunde, dar şi pentru o presupusă atitudine misogină sau adversitate faţă de femei. Acest pasaj din Efeseni 5, 22-33 este pus sub acuzare pentru că Apostolul nu ezită să-l considere pe bărbat cap femeii, într-o poziţie de superioritate.

De fapt, ne aflăm în faţa unuia din locurile comune clasice, datorate interpretărilor superficiale şi extrapolărilor nemeritate ale afirmaţiilor sale, care au creat multe neînţelegeri. Imaginea care consideră bărbatul cap femeii, pe de o parte, corespunde concepţiei comune din societatea în care s-au născut şi răspândit scrierile Sfântului Pavel şi ale Noului Testament, iar pe de alta, trebuie redefinită pornind de la afirmaţia care introduce ceea ce denumim "codul domestic" sau "familial" în Epistola către Efeseni: "Supuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Hristos" (Efeseni 5, 21).

Iubirea reciprocă a soţilor întru frica lui Hristos

Aspectul fundamental care merită atenţia nu priveşte superioritatea soţului faţă de soţie, aspect asupra căruia din păcate se catalizează atenţia şi critica adusă Sfântului Pavel, ci cel al supunerii reciproce: nu numai din partea soţiilor faţă de soţi, ci şi a soţului faţă de soţie. În acest sens, diversitatea rolurilor se conjugă cu afirmaţia despre demnitatea egală şi respectul care trebuie să caracterizeze relaţiile de cuplu. Dacă supunerea bărbatului faţă de soţie lipseşte, înţeleasă ca disponibilitate fundamentală pentru a se dărui pe sine, atunci devine imposibil îndemnul Apostolului adresat soţului de a-şi respecta propria soţie.

Totuşi, respectul, conceput ca fiind capacitatea de a se reflecta şi de a se regăsi în celălalt, constituie aspectul cel mai important asupra căruia Sfântul Pavel ne cere să fim atenţi: soţia este pentru soţ ca o oglindă în care se reflectă propria imagine. Şi viceversa! Lipsa de respect faţă de propriul partener înseamnă a nu avea nici o teamă sau "respect" faţă de Hristos şi a trece în mod abuziv peste pragul tainei, cu prezumţia unei apropieri necuvenite sau nepermise. Unde, dimpotrivă, îşi află loc respectul, se ajunge la recunoaşterea de sine şi la capacitatea de a se reflecta nu asupra propriei persoane, în mod narcisist, ci de a se recunoaşte în celălalt, deoarece în diversitatea personală se îmbogăţeşte fiecare din ceea ce este propriu atât bărbatului, cât şi femeii.

Nu este vorba pur şi simplu de educaţia primită, pentru care îl respectăm pe celălalt, deoarece am fost crescuţi să ne comportăm astfel în urma educaţiei culturale şi familiale, ci de a recunoaşte sacralitatea prezentă în fiecare persoană creată după "chipul lui Dumnezeu".

Taina lui Hristos şi a Bisericii - chip al relaţiei dintre soţi

În centrul îndemnului legat de supunerea reciprocă dintre soţ şi soţie se află modelul relaţiei dintre Hristos şi Biserică: El este "Mântuitorul trupului" (Efeseni 5, 23) care S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei. Şi în acest caz evenimentul prin care Hristos a realizat propria iubire pentru Biserică este cel al crucii, din care Biserica s-a născut ca Mireasă a lui Hristos. Toate aceste gesturi ale lui Hristos în favoarea Bisericii, semnalate de Pavel, demonstrează înainte de toate că El nu este capul Bisericii pentru poziţia socială pe care o ocupă, ci pentru că S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea: în discuţie sunt dăruirea şi jertfa Sa totală pentru Mireasa Sa care-L face capabil să îndeplinească rolul de Cap, şi nu invers.

Cea de-a doua consecinţă fundamentală a iubirii lui Hristos pentru Biserică constă în faptul de a o "înfăţişa Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană" (Efeseni 5, 27). Afirmaţia calchiază declaraţia pe care mirele din Cântarea Cântărilor o face miresei: "Cât de frumoasă eşti tu, draga mea, şi fără nici o pată" (Cântarea Cântărilor 4, 7). Frumuseţea Bisericii izvorăşte din iubirea lui Hristos care o transformă, curăţind-o de orice fel de defect sau impuritate. Din acest punct de vedere, transformarea Bisericii este asemănătoare cu lucrarea pe care în Vechiul Testament Dumnezeu o săvârşeşte pentru Israel, mireasa Sa. Va trebui să recitim istoria simbolică, de un înalt lirism, din profetul Iezechiel despre relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său pentru a vedea importanţa motivului nupţial în Vechiul şi Noul Testament: "Şi când am mai trecut pe acolo şi te-am văzut, iată că-ţi venise vremea dragostei. Apoi am întins peste tine poala veşmântului meu şi ţi-am acoperit goliciunea şi cu jurământ am făcut legământ cu tine - zice Domnul Dumnezeu - şi ajunseşi să fii soţia mea. Şi te-am scăldat şi te-am spălat şi de sângele cel de pe tine şi cu miresme te-am uns, apoi te-am îmbrăcat cu veşminte brodate şi ţi-am făcut sandale de viţel de mare şi ţi-am făcut turban de vison şi veşmânt de pânză subţire; împodobitu-te-am cu giuvaeruri, cu brăţări la mâini şi cu salbă la gât; Inel în nas ţi-am pus, şi cercei în urechi, în sfârşit o coroană pe cap. Şi aşa te-ai făcut frumoasă, cu aur şi cu argint, cu veşminte de vison şi de pânză subţire şi de broderii. Şi mâncai lamură de făină, miere şi unt de lemn, şi erai frumoasă, frumoasă tare, şi ajunseseşi să fii regină. Şi ţi se dusese şi vestea printre neamuri de frumuseţea ta, căci erai desăvârşită din pricina podoabelor pe care le pusesem pe tine - zice Domnul Dumnezeu" (Iezechiel 16, 8-14).

Ecoul relaţiei nupţiale dintre Dumnezeu şi poporul Său este reflectat şi în ultimele pagini ale Noului Testament, prin vedenia pe care Sfântul Ioan o descrie în Apocalipsă despre Ierusalimul ceresc: "Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei…Şi Duhul şi mireasa zic: Vino!" (Apocalipsă 21, 2; 22, 17). Aşadar, în "marea taină a lui Hristos şi a Bisericii Sale" există diferite motive simbolice care se întrepătrund: relaţia nupţială dintre Dumnezeu şi Israel, în particular cu cetatea-mireasă, Ierusalim; cea dintre soţ şi soţie şi cea dintre Hristos şi Biserică.

Taina lui Hristos şi a Bisericii devin, astfel, nu numai modelul, ci şi cauza unei relaţii respectuoase şi de supunere reciprocă dintre soţ şi soţie: adverbul de comparaţie "precum, după cum" din Efeseni 5, 24-25 nu se referă numai la o confruntare sau comparaţie, ci şi la o cauzalitate, motiv pentru care poate fi redat şi prin "deoarece". Respectul şi iubirea desăvârşită dintre soţ şi soţie se regăsesc în relaţia dintre Hristos şi Biserică, modelul peren de urmat şi temeiul ultim la care să ne raportăm.

Taină şi/sau Sacramentum?

La prima vedere se pare că Sfântul Pavel consideră relaţia de cuplu ca fiind o taină sau "sacrament". Traducerea latină a Vulgatei redă termenul grec mysterion cu sacramentum în Efeseni 5, 32. Cu toate acestea, în faţa unei astfel de echivalări este important să facem câteva precizări. Din punct de vedere terminologic, este bine să reamintim că substantivul grec mysterion aparţine limbajului religios, motiv pentru care el se referă la un eveniment mântuitor, în relaţia dintre om şi Dumnezeu. Termenul latin sacramentum, în schimb, aparţine limbajului militar: indică consacrarea pe care un soldat o săvârşeşte prin actul de credinţă faţă de împăratul său şi care devine vizibil în semnul pe care-l poartă pe trupul său. Aşadar, mysterion are o valoare mult mai amplă decât sacramentum; iar când sacramentum este relaţionat cu mysterion trebuie să antepunem consacrării persoanei planul originar al lui Dumnezeu care devine vizibil în taină, în mysterion. Din acest motiv, pentru Pavel face parte din taină mai ales planul originar al lui Dumnezeu care devine prezent în evenimentul crucii.

Astfel, la nivelul natural, relaţia de cuplu este deja taină, mai înainte de a fi sacrament, deoarece cuprinde în sine planul originar al lui Dumnezeu, delineat prin citarea din Facere 2, 24: "Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (cf. Efeseni 5, 31). În relaţia nupţială a bărbatului cu femeia este înscris planul primordial al lui Dumnezeu de creare a fiinţei umane după chipul şi asemănarea Sa.

După cum Dumnezeu a stabilit cu poporul Său o relaţie nupţială, tot aşa El a instituit aceeaşi relaţie între bărbatul şi femeia pe care acesta şi-a ales-o, după cum reiese din Vechiul Testament, ca "sacrament" care atestă fidelitatea Domnului, cu toate trădările sau încălcările legământului de către mireasă. Nu numai paragraful din Iezechiel, capitolul 16, este edificator, ci şi întâmplările suferite de profetul Osea cu Gomer, soţia sa (cf. Osea 1-2), iar în acea relaţie idilică dintre îndrăgostiţii din Cântarea Cântărilor, relaţia de cuplu devine reflexul celei dintre Dumnezeu şi poporul Său: "Pentru aceasta, iată că eu voi îndupleca-o şi o voi duce în pustie şi voi grăi cu ea din inimă… Şi te voi logodi cu mine pe vecie, şi te voi logodi cu mine întru dreptate şi după lege, întru îndurare şi întru dragoste, şi te voi logodi cu mine întru credinţă şi întru cunoaşterea Domnului!" (Osea 2, 16, 21-22).

Va fi Evanghelistul Ioan, în Noul Testament, cel care va dezvolta motivul nupţial din perspectiva relaţiei dintre Hristos şi Biserică, nu numai prin vedenia finală a Noului Ierusalim din Apocalipsa 21-22, ci şi de-a lungul Evangheliei a patra. Astfel se recunoaşte Ioan Botezătorul în relaţie cu Hristos: "Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cel ce are mireasa este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă de mire, se bucură cu bucurie de glasul lui" (Ioan 3, 28-29). Pe de altă parte, primul "semn", pe lângă minunea săvârşită de Iisus în Cana Galileii, în timpul unui banchet nupţial (cf. Ioan 2, 1-11), exprimă, după cum este înţeleasă transformarea apei în vin, noua relaţie a lui Hristos cu umanitatea: o relaţie nupţială unde vinul devine semnul bucuriei pentru întâlnirea dintre Hristos şi fiecare persoană umană.

De aceea, pe de o parte, viaţa de cuplu, pe lângă faptul că se realizează prin credinţa în Hristos, este semnul tangibil al iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate, iar pe de alta, este taina lui Hristos şi a Bisericii care se reflectă vizibil în viaţa de cuplu dintre soţ şi soţie. Ceea ce aparţine naturii, motiv pentru care "cei doi formează un trup", devine sacrament prin har, icoană vie a iubirii dintre Hristos şi Biserică.

Într-un anumit sens, este surprinzător că Pavel, care în 1 Corinteni 7, 1-40 exaltă fecioria faţă de căsătorie: "Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijeşte de ale Domnului, cum să placă Domnului, cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii, şi este împărţire…" (1 Cor. 7, 32-34), nu afirmă că "taina mare a lui Hristos şi a Bisericii" se reflectă în feciorie, ci că se regăseşte în viaţa de cuplu. În realitate, toţi oamenii sunt chemaţi la o relaţie nupţială: chiar dacă cineva alege calea fecioriei pentru Împărăţia lui Dumnezeu, acesta devine mărturia unei relaţii nupţiale cu Hristos deja prezente, chiar dacă nu întru totul realizată. Întregii comunităţi din Corint, Pavel îi scrie: "Căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită" (2 Corinteni 11, 2). Aşadar, căsătoria şi fecioria nu se raportează între ele în termeni de comparaţie, ci ca două moduri diferite prin care se exprimă relaţia definitivă şi plină de iubire a lui Hristos faţă de Biserica Sa.

Aceasta înseamnă că, în funcţie de contextele istorice, o alegere este destinată să devină semn sau "sacrament" mai vizibil decât iubirea aceea totală a lui Hristos pentru Biserica Sa şi viceversa. Dacă în paragraful din 1 Corinteni, capitolul 7, fecioria este considerată semnul cel mai tangibil al aşteptării Domnului care vine, în cel din Efeseni, capitolul 5, atenţia se concentrează asupra relaţiei dintre soţ şi soţie: ceea ce contează este că ambele alegeri, fie starea fecioriei, fie cea a căsătoriei, rămân în taina lui Hristos şi a Bisericii. Putem afirma fără să greşim că atât fecioria, cât şi căsătoria sunt legături nupţiale. De aceea, Părinţii Bisericii ne atrag atenţia ca nimeni din cei care au ales căsătoria să nu dispreţuiască fecioria şi nimeni din cei care urmează calea fecioriei să nu condamne căsătoria. Din acest motiv, marii părinţi spirituali ai creştinismului, mai ales cei cu vocaţie mistică, descriu viaţa contemplativă ca o legătură nupţială dintre Hristos şi sufletul celui care crede.

Familia creştină, în slujba Evangheliei

Nu trebuie să uităm niciodată că, în primele generaţii creştine, Evanghelia a fost răspândită nu numai de apostoli, ci şi de o serie de cupluri, precum Priscila şi Acvila (cf. Rom 16, 3), Andronic şi Iunias (Romani 16, 7), care s-au ostenit pentru Evanghelia lui Hristos, astfel încât erau în stare să-şi dea chiar viaţa pentru ea.

În unele cazuri, Pavel nu ezită să aleagă viaţa de cuplu şi cea familială ca model de relaţie în comunitatea creştină, după cum o demonstrează exigenţa formulată în 1 Timotei faţă de episcop: "Bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată buna-cuviinţă, căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu" (1 Tim. 3, 4-5). Niciodată ca astăzi, Biserica nu a simţit nevoia de a reporni de la nucleul său vital, care este viaţa de cuplu şi cea familială: familia este văzută ca subiect al evanghelizării, ca model al Bisericii în care supunerea reciprocă, considerată slujirea şi dăruirea de sine faţă de celălalt, îşi are prioritate în faţa oricărei revendicări personale; şi de aceea trebuie considerată ca fiind locul privilegiat în care "taina cea mare a lui Hristos şi a Bisericii" se reflectă plecând de la relaţia de cuplu.