Tainicul duh și prezentul cimitirului Mărcuța

„Creștinul se naște muritor și moare nemuritor”, spunea Emil Cioran, deoarece, prin credința lui, rămâne viu. Se „mută” doar spre a veșnici în cimitir. Un spațiu venerabil, de convorbiri tainice și de comuniune cu cei vii, care vin la morminte, aprind lumânări, rostesc rugăciuni, pentru ca rudele lor repauzate să se odihnească în pace; un loc sacru, o dimensiune a demnității, onoarei și nivelului de civilizație al enoriașilor unei parohii. Într-una din zilele acestei ierni am vizitat ­cimitirul Mărcuța, un fel de sat adormit sub omăt, cu mare încărcătură duhovnicească, de la marginea de răsărit a Bucureștilor.

În noaptea dinainte ninsese tăcut, protector, ca un vis liniștit din copilăria mea petrecută într-un sat din Bărăgan, lipit de malul drept al Mostiștei. Dimineața tocmai își scutura cușma de omăt proaspăt căzut peste chipul ei și-și limpezea fața în apele curățate de frig ale Colentinei. Plutea în aer un duh de sărbătoare, cu colinde repetate în surdină la ceas de seară, un fel de așteptare albă, odihnitoare, despre care te rugai să nu se sfârșească prea repede. Dincolo de zidurile cimitirului, crucea de pe turla bisericii vechi a fostei Mănăstiri Mărcuța țintuia locul, aerul și mormintele prinse de cer. Doar țipetele unor păsări de apă și chemările fazanilor ce rătăcesc prin stufărișul din baltă animau clipa ce se așezase peste cruci, ca o pătură de nea. Trăiam momentul cu toată ființa, pregătit să intru în cimitir, în istorie, în clipă.

Pași într-o buclă de timp

Pășesc așadar prin zăpada necălcată încă, prin porțile clopotniţei cu care domnitorul Alexandru Ipsilanti închidea la 1779 incinta împrejmuită cu zidurile groase de cărămidă ale fostei mănăstiri, turn pe care se află montată stema familiei domnitoare, cu iniţialele ei gravate pe o placă de marmură. Deodată, direct din timp și omăt, apăru biserica veche. În spatele ei, spre răsărit, o altă poartă, neagră, de lemn, se deschide spre cimitirul care coboară în terase până aproape de malul Colentinei. În acest loc, departe de oraş, la 1587, primul ctitor al mănăstirii, Dan Logofătul, aprig oponent al lui Mihai Viteazul, a zidit locaş de rugăciune, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail și Gavriil”. După moartea acestuia în pribegie, urmaşii au îngrijit mănăstirea până în vremea lui Şerban Cantacuzino, când jupâneasa Vişana, strănepoata întemeietorului şi fiica lui Marcu Armașu, îi va pecetlui numele de „Mărcuţa”, cu care așezământul va străbate veacurile. Neamul ctitorilor scăpătase şi a trebuit să treacă îndatoririle familiei pe seama Mitropoliei din Bucureşti, care avea să o refacă de două ori, ultima dată în 1732. Domnii fanarioţi aveau să închine Mărcuţa, cu proprietăţile ei cu tot, Mănăstirii Halki, de la Prinkipo, o insulă din Marea Marmara, în faţa Constantinopolului, unde s-au păstrat o vreme osemintele marelui Sfânt Brâncoveanu. Sub ocupaţia austriacă din 1789-1791, în chiliile călugărilor s-a instalat un spital militar, apoi între 1800 şi 1830 a funcţionat o manufactură de „testemele” (basmale). Clădirile în care în 1821 fuseseră găzduiţi, de nevoie, eteriştii şi apoi turcii au fost părăsite la secularizare, devenind casă de nebuni, Mărcuţa intrând în vocabularul curent cu acest sens, iar din 1924, casă de corecţie. Întoarcerea la viaţa religioasă, ca parohie, datează din 1952. În urma restaurării dintre anii 1966 şi 1981, biserica fostei mănăstiri și-a recăpătat aspectul iniţial, de Bizanţ întârziat, cu pridvorul adăugat în 1732, cu portretele domneşti care şi-au păstrat inscripţiile chirilice, Grigore II Ghica şi doamna Zoiţa, cu cei cinci copii ai lor, blajinul Alexandru Ipsilanti cu Ecaterina, „doamna Măriei Sale”, şi, zugrăvit mai târziu, prin 1802-1806, Constantin Ipsilanti, alături de figura rotundă şi sprâncenată a Elisabetei, născută Văcărescu.

„Societatea” celor adormiți

Trec apoi din istorie în cimitir, un alt fel de istorie și acesta, unde lumea pare mai bună. Un fel de „ogor din care într-o bună zi vor răsări oameni”, cum spune atât de plastic Valeriu Butulescu în volumul „Noroi aurifer”. Privesc miile de cruci ninse, stâlpi verticali încușmeniți cu zăpadă, ce seamănă cu o „armată” de oameni tăcuți, disciplinați și răbdători, pregătiți ca într-o noapte de Paști să le crească aripi și să se înalțe în viață, ca Hristos, „cu moartea pre moarte călcând”. Tăcerea de aici grăiește mai mult decât o bibliotecă întreagă despre… viață! Ascult și tac. Mă simt și eu parcă trimis de sfinți să privesc aceste morminte, pentru a înțelege mai bine rostul vieții mele trecătoare, precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur când zice: „Mergi în cimitire, o, frate, că acolo este școala cea mai înaltă a sufletelor, care ne vorbește despre Dumnezeu”. Citesc nume de pe cruci, admir monumente funerare, pătruns de liniște și pace, „înrudit” cu cei de aici în ceva mai presus de înțelegere. Poate într-un firesc al lucrurilor, într-o rânduială dobândită chiar din clipa în care ne naștem, sau într-un fel de „Bună dimineața!” pe care o spune țăranul când se întâlnește pe drum cu vecinul.
Aici, ca în oricare alt cimitir ortodox din țară, în umbra crucii lui Hristos, moartea îşi pierde „sămânţa”, așa cum ne încre­dințează Sfântul Apostol Pavel: „Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?”

Cimitirul este un spațiu unde moartea a fost zdrobită, un loc al comuniunii cu Hristos, Căruia moartea nu I-a servit decât să arate că nu poate fi ținut de ea. De aceea cimitirul nu este nicidecum un loc groaznic, de ocolit, ci e un „hambar” încărcat cu roadele Duhului Sfânt, născut şi fiinţat prin biruinţa crucii. În cimitir, umbra ei alungă ispita diavolului, iar pământul nins, împlântat de cruci, mărturiseşte cu „glas mare” (Marcu 1, 26) că este pământul unde diavolul a pierdut, pentru că cei de acolo nu mai păcătuiesc. Acest perimetru este locul unde se termină cu păcatul, iar „societatea” celor adormiţi aici e mai vie decât societatea noastră, a celor vii. De aceea, Sfântul Cuvios Serafim de Sarov, când intra în cimitirul mănăstirii sale, striga: „Hristos a înviat!”, iar cei din morminte îi răspundeau în cor și după cuviință: „Adevărat a înviat!”

Sfântul Sofronie de Vrața și Mihai Eminescu

După mai bine de un ceas petrecut în această „grădină” ninsă, l-am întâlnit pe părintele paroh Gheorghe Dan de la Biserica Mărcuța, care mi-a mărturisit: „Înființarea acestui cimitir coincide cu începuturile mănăstirii care i-a dat numele. Era și firesc, de vreme ce așezământul avea viețuitori, să aibă și loc de îngropăciune. Așa cum era obiceiul călugăresc, cei plecați la Domnul se înmormântau în incinta zidurilor mănăstirii, în jurul bisericii. În acest sens, avem și un indiciu clar. După cutremurul din 1977, Direcția Monumentelor Istorice a început restaurarea zidurilor vechii mănăstiri. Gheorghe Cantacuzino, în lucrarea sa «Biserica Mărcuța», menționează faptul că undeva în apropierea zidului de nord a fost descoperit un stâlp care indica ceva. Săpând, au dat peste un mormânt în care se aflau oseminte întregi. Se presupune că acestea ar fi putut aparține Sfântului Sofronie de Vrața, din calendarul Bisericii Ortodoxe Bulgare, care o perioadă de timp a fost egumenul acestei mănăstiri. Iar crucea din partea stângă a bisericii, singura rămasă în picioare dintre toate cele aflate cândva aici, și protejată tainic de toți preoții care au slujit peste timp la Mărcuța, pare a întări această ipoteză. După desființarea așezământului și întemeierea Parohiei Mărcuța ca filie a Parohiei Pantelimon, înmormântările enoriașilor s-au făcut în afara zidurilor mănăstirii, în partea de nord. Cu timpul, cimitirul s-a extins și în livada de cireși dinspre miazănoapte, pe deal. Academicianul Alexandru Philippide menționează că Eminescu venea adesea primăvara cu trăsura, de la redacția ziarului «Timpul», în livada de cireși a Mănăstirii Mărcuța, pentru a se bucura de pomii înfloriți, a medita, a inspira aerul curat de aici și a se relaxa. Deci, el cunoștea Mărcuța dinainte de a fi internat în sanatoriul mănăstirii, în ultima parte a vieții sale! În timp, cimitirul s-a extins și pe latura de răsărit, care este mai mlăștinoasă, pe cea de sud și pe cea de vest. Noi, în ultimii ani, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit să împrejmuim cimitirul cu un zid de beton, am drenat cele câteva fire de apă care izvorăsc din adâncul de sub el, dirijându-le cursul spre albia râului Colentina, recuperând o bucată de teren pe care am făcut umplutură de pământ, astfel încât să se poată amenaja noi locuri de veci. În prezent, cimitirul ocupă o suprafață de 4 ha de teren, pe care sunt înregistrate aproximativ 3.500 de poziții funerare, dar cu certitudine sunt mai multe. Avem în derulare un proces de intabulare a întregului cimitir, în baza unei cartografieri și realizarea unui inventar riguros al tuturor locurilor de veci”, ne-a spus preotul.

„Promontoriul” unor personalități

Apoi, părintele ne-a pomenit câteva nume ale personalităților vieții noastre culturale, religioase, științifice etc. care veșnicesc la Mărcuța. „În cimitirul nostru, pe lângă cei din vechime și pacienți anonimi decedați, abandonați, ai ospiciului de aici, își dorm somnul de veci mulți eroi veterani din cele două războaie mondiale, care au supraviețuit conflagrațiilor și au reușit să se întoarcă la casele lor, dar și doi eroi ai Revoluției din Decembrie 1989: asistenta medicală Daniela Gorneanu, căzută în timpul misiunii, și Ilie Lache. În amintirea tuturor acestora a fost ridicată o troiță-monument în fața cimitirului. Printre alte personalități înmormântate la Mărcuța, amintim pe acad. prof. dr. inginer Alexandru Beldie, cercetător în silvicultură, care a participat activ alături de un colectiv al Academiei Române la elaborarea a 13 volume ale tratatului «Flora României»; acad. prof. dr. Traian Rebedea, mare specialist în obstetrică-ginecologie; prof. univ. dr. Ioan Gherman, mare medic, biolog și scriitor, președintele Societății Culturale «Ținutul Herța», membru în colectivul de conducere al Societății «Pro Basarabia și Bucovina»; prof. ing. dr. Vasile Manilici, membru corespondent al Academiei Române, specialist în mineralogie; prof. dr. Palos Nicolae și alți profesori și medici. Îi pomenim aici și pe părintele Vasile Țepordei, un mucenic al Basarabiei, care a cunoscut teroarea lagărului sovietic de la Vorcuta, slujitor al bisericii noastre; scriitorul Gheorghe Cunescu, ucenic al lui Gala Galaction; Ion Vanica, important compozitor, profesor, întemeietorul Corului de Copii al Radiodifuziunii Române; fiul acestuia, Romeo Vanica, unul dintre fondatorii Formației «Mondial», sau pe generalul Constantin Cipere. În cimitirul nostru mai repauzează preoți, consilieri parohiali, foști luptători anticomuniști care au pătimit prin închisorile vremii și alte personalități ale vieții noastre publice. Eu zilnic merg în cimitir, respir aerul curat, mă relaxez. Noi, cei care slujim aici, avem obligația să conservăm acest obiectiv atât de special de la marginea Capitalei, care își păstrează aproape nealterate duhul începuturilor lui, aerul patriarhal și liniștea odihnitoare, loc în care timpul se scurge în consonanță cu istoria mănăstirii, cu chipul ei și cu sfințenia slujbelor care se săvârșesc la Mărcuța de peste patru veacuri. Poate că și din aceste motive cei mai tineri enoriași ai parohiei, copiii, vin vara în cimitir să adune corcodușe, ca în grădina unor bunici bine primitori”, ne spune preotul paroh.

„Moartea este promontoriul pe care se odih­nește pescărușul din tine”, spunea regretatul artist Ioan Gyuri Pascu. Cu sufletul împăcat și liniștit ca după o noapte de colind, am revenit în prezentul nostru cenușiu mai optimist, și-n minte cu versurile celebrei poezii „Psalmul 353” (după numărul unei celule din închisoare), care spun mai multe decât orice formulă de încheiere a acestui reportaj: „Iar când groparii vin în ţintirim/ Noi din morminte le strigăm: «Trăim!»/ Fiindcă aici nu ne hrănim cu pâine,/ Ci cu nădejdea zilelor de mâine…”.