Tânărul bogat sau când etica nu este de ajuns

Întâlnirea dintre tânărul bogat și Mântuitorul nostru Iisus Hristos constituie un punct crucial al Sfintelor Evanghelii. În acest scurt dialog ni se arată toate limitele moralei omenești și nemărginitul teologiei dumne­ze­iești, distanța dintre o cumințenie care nu-și poate atinge idealul și jertfirea de sine care-i desă­vâr­șește cu adevărat pe tineri dacă se încredințează Domnului din toată inima lor. Însă mai sunt pregătiți tinerii de astăzi pentru pasul suprem cerut de Mântuitorul lumii?

Evanghelistul Matei este cel care ne relatează pe larg dialogul dintre Mântuitorul Iisus Hristos și tânărul bogat. „Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus i-a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască? Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă” (Matei 19, 16-26).

Desăvârșire. Iată termenul-cheie al acestei întâlniri. Când te afli față în față cu veșnicia întrupată, realizezi că examenul este decisiv, hotărâtor, că nu mai există loc de întoarcere fără a-ți asuma înfrângerea. Iar tânărul începe bine acest examen. Se comportă exemplar de la bun început. Pune întrebarea fundamentală. Folosește termenii cuveniți. Spre deosebire de mulțimile care nu pricep mare lucru din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, spre deosebire de cărturarii și fariseii care caută erorile, care vânează greșelile pentru a-L condamna, tânărul face pași enormi în cunoașterea Lui. Îl numește „Bunule Învățător”. Îi recunoaște bunătatea de nedescris și Îl consideră drept un model de urmat. Apoi, examenul trece la partea de mijloc. I se spune că trebuie să păzească poruncile. Tânărul se interesează care sunt acestea și confirmă faptul că le-a păzit. Deja se duce către treptele de elită. Însă, la întrebarea finală, hotărâtoare, când i se cere să împartă averile sale și să urmeze lui Hristos, se clatină, șovăie, realizează că a întâlnit o piatră de hotar peste care nu poate trece. Este momentul în care etica nu mai este de ajuns. În care trebuie să pui totul pe masă pentru a câștiga totul. Iar aici, el se frânge, se întristează, se întunecă sufletește și, în cele din urmă, pleacă în direcția opusă asemenea unui învins.

Asemenea lui Pompei în fața lui Cezar la Pharsalus, a lui Darius în fața lui Alexandru Macedon la Gaugamela, a lui Napoleon în fața lui Wellington la Waterloo, tânărul își recunoaște prima sa înfrângere, dar care este totodată totală și irecuperabilă. A spus „nu” în singurul moment din viața sa când trebuia să spună „da” și tot ceea ce a clădit până atunci va rămâne neterminat, nedesăvârșit. Viața sa care de-abia a început exterior deja s-a încheiat din punct de vedere interior.

Marele cercetător Jaroslav Pelikan observa: „Încă din primele veacuri, gânditorii creștini au început să facă distincție între acea învățătură care își propunea să «răspândească vestea cea bună despre Hristos și taina legată de persoana Lui», pe de o parte, și învățătura care își propunea să «îndrepte năravurile rele», pe de alta” (Jaroslav Pelikan, Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. I. Nașterea tradiției universale [100-600], trad. de Silvia Palade, Iași, Ed. Polirom, 2004, p. 26). Etica este partea de jos a vieții duhovnicești. Ea te învață ce trebuie să faci și ce trebuie să eviți și cum să îndrepți comportamentul tău nepotrivit într-o direcție bună. Însă etica nu este de ajuns. Unde lipsește spiritul de jertfă, etica este doar o formă frumoasă, dar golită de conținut. La ce folos să ai cea mai frumoasă sticlă de parfum dacă parfumul s-a evaporat din ea? La ce îți folosește o mașină frumos împodobită dacă nu merge? Cine ar putea răbda să stea în cea mai splendidă casă și să trăiască aici singur și părăsit de toți? La fel este și etica lipsită de iubire. Și totuși, tânărul acesta iubește atât pe Dumnezeu, cât și pe aproapele, dar nu atât de mult încât să poată renunța la bunurile sale. El poate duce o viață etică, dar nu poate duce o viață teologică. Nu se poate încredința cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Va fi un om bun, dar nu va fi niciodată un sfânt. Iar pentru Hristos este un motiv de mâhnire, pentru că tânărul avea potențialul sfințeniei și, dacă L-ar fi urmat, ar fi atins culmi nebănuite ale desăvârșirii. Însă așa cum nu poți învăța găina să zboare și nici nu-i poți explica când ești vultur cu cât se deosebește zborul în înălțimi de plimbarea prin ogradă, la fel și tânărul din situația de față nu a putut să se desprindă de viața sa comodă și previzibilă.

Potențialul imens al tinerilor stă în caracterul lor nepătat și în duhul lor de jertfire și iubire. Cumințenia este un prim pas. Împlinirea cerințelor etice și dobândirea unei politeți sunt un alt pas. Însă pasul hotărâtor, fundamental stă în această jertfire de sine. În posibilitatea de a vedea că viața ta este asemenea unei cărămizi într-un perete imens în care alții se sprijină pe tine și tu ești sprijinit de alții, iar toți sunteți purtați de temelie, care este Mântuitorul Iisus Hristos. În a te considera slujitorul celorlalți. În a trece dincolo de această privire utilitaristă a Ortodoxiei în spațiul ei mistic, tainic, al iubirii de Hristos. Poate cuvintele părintelui Teoclit Dionisiatul nu sunt chiar întâmplătoare: „Ați dezbrăcat Ortodoxia de mistica ei și o priviți drept ceva foarte superficial, exterior, ca pe o etică utilitaristă, o religie a utilității sociale și nu ca pe o religie a credinței, iubirii și răscumpărării. Nu justificați creștinul care stă în contact tainic cu Mirele sufletului lui - și poate că de vină este chiar Mirele care primește sufletul în unirea mistică […] numai și numai pentru că l-a lăsat pe aproapele său, ca și cum Dumnezeu Cel atotputernic n-ar împlini toate voințele acestui suflet sfânt dedicat în întregime Lui. Cred, iubitul meu, că de Hristosul tău ne apropiem numai prin cărți și inima noastră nu tresaltă la iubirea Lui. Vai și amar dacă sângele vărsat de Dumnezeul-Om n-ar fi sortit să curgă în inimile credincioșilor ca iubire” (Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos între cer și pământ, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2015, pp. 112-113).