Ţara Românească la naşterea Brâncoveanului

În anul 1654, la Brâncoveni (astăzi judeţul Olt), în casa boierului Matei „Papa“ Brâncoveanu şi a Stancăi Cantacuzino, sora domnitorului muntean Constantin Şerban Basarab (1654-1658), se năştea pruncul Constantin, viitorul domn martir. Ţara Românească îşi răscumpăra în acea perioadă pacea prin plata tributului către puterea suzerană turcească, fiind condusă, în realitate, de clasa dominantă: marea boierime. În Muntenia, secolul al XVII-lea se caracterizează prin lupta pentru supremaţie între familiile boiereşti Cantacuzino şi Băleanu.

Principala caracteristică a perioadei de suzeranitate turcească asupra Ţărilor Române a fost instabilitatea instituţiei domniei. Românii îşi răscumpărau pacea prin plata haraciului, a peşcheşurilor şi a „pocloanelor“. Secolul al XVII-lea nu face excepţie. În perioada 1601-1714 s-au perindat la conducerea Ţării Româneşti nu mai puţin de 35 de domnii, locotenenţe domneşti sau căimăcămii, rezultând o medie de puţin peste 3 ani pentru fiecare domnie. Procentul este ridicat doar de domniile stabile ale lui Matei Basarab (1632-1654), Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714). În întreg veacul al XVII-lea, marea boierime a condus destinele Ţării Româneşti, reuşind să impună şi să alunge domni.

Răscoala seimenilor: Constantin Brâncoveanu rămâne orfan de tată

Prima mare provocare la care a fost chemat să răspundă Constantin Şerban Basarab, urmaşul la tron al lui Matei Basarab (1632-1654), a fost răscoala seimenilor şi dorobanţilor din Ţara Românească. Seimenii erau militari lefegii, în special sârbi şi bulgari, care l-au ajutat pe Matei Basarab să câştige Bătălia de la Finta (27 mai 1653) împotriva trupelor moldoveneşti conduse de Vasile Lupu (1634-1653). Cercetarea istorică din perioada comunistă propaga un caracter antifeudal al răscoalei seimenilor, înfierând „istoricii burghezi“ care „au văzut în răscoala seimenilor o mişcare a mercenarilor străini, înfumuraţi de izbânda de la Finta şi aflaţi în slujba unor interese personale“. A.D. Xenopol şi Nicolae Iorga, unii dintre aşa-zişii „istorici burghezi“ care au elaborat studii pe această temă, afirmă că mişcarea a fost generată, la sfârşitul domniei lui Matei Basarab, de neplata lefurilor şi a culminat în timpul lui Constantin Şerban, care a încercat o reformare a sistemului militar muntean, renunţând la mercenarii lefegii. Iată cum descrie Letopiseţul Cantacuzinesc evenimentele: „Când au fost a doao zi, sâmbătă, fevruar 17 deni 7163 (1655, n.r.), fiind acest neam dorobănţesc încuscraţi cu siimenii şi sângeraţi şi covăsiţi de diavolul încă din zilele lui Matei vodă, făr de nici o chibzuială, de dimineaţă, împreună cu siimenii, să sculară turburaţi şi fără veste începură a sudui pre domnu-său, Costandin vodă. Şi făr nici o milostivire abătură în neamul românesc, în boiari, de-i ucidea ca pe nişte dobitoace, prepuindu-le că sunt hicleni şi ei au sfătuit pre Costandin vodă să scoată pre siimeni. Şi ei, ticăloşii, nimica de aceia n-au ştiut“.

În 1655, când răscoala seimenilor a ajuns în Bucureşti, casa postelnicului Matei Brâncoveanu se afla la poalele dealului podgorenilor, în partea stângă cum priveai spre Curtea Domnească. În vârful acestui deal era o biserică din lemn, ridicată de Oprea Iuzbaşa. Pe locul acestei biserici începea să construiască domnitorul Constantin Şerban Basarab, în primii ani ai domniei, o mănăstire a cărei biserică închinată Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena avea să devină, la 8 iunie 1668, Catedrală mitropolitană şi din 1925, Catedrală patriarhală. În timpul răscoalei din 1655, seimenii uniţi cu dorobanţii şi călăraşii români au prădat numeroase curţi boiereşti, o serie de boieri fiind ucişi. Printre aceştia, Matei Brâncoveanu, tatăl viitorului domn. Aşadar, la vârsta de doar un an, Constantin Brâncoveanu a rămas orfan de tată. Matei Brâncoveanu a fost înmormântat în Bucureşti, însă soţia sa, Stanca, în anul urcării pe tron a fiului lor, Constantin (1688), i-a adus osemintele la mănăstirea din satul lor natal, Brâncoveni.

Reprimarea răscoalei a fost posibilă doar cu intervenţia principelui Transilvaniei, Gheorghe Rákoczy al II-lea. Din cauza înaintării lente, oastea lui Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei, nu a ajuns la bătălia de la Şoplea, în apropiere de Ploieşti, disputată la 16 iunie 1655, în urma căreia oştile transilvane au înăbuşit răscoala. Istoricul Constantin C. Giurescu afirmă că „odată desfiinţaţi seimenii şi dorobanţii, oastea munteană rămase cu totul slăbită, nemaiputând constitui, ca în trecut, un mijloc de apărare a ţării şi a domnului ei“. Mai mult decât atât, lansează ideea că „dacă Brâncoveanu ar fi avut armata lui Matei Basarab, el n-ar fi sfârşit sub sabia călăului, la Constantinopol“.

Disputa dintre boierii Cantacuzini şi Băleni

La jumătatea secolului al XVII-lea, boierimea munteană era împărţită în două mari partide: Cantacuzinii şi Bălenii. Cel mai renumit dregător al familiei Bălenilor a fost Gheorghe Băleanu, marele ban. Despre înrudirea Cantacuzinilor cu vechea familie imperială bizantină, Anton Maria del Chiaro nota în „Revoluţiile Valahiei“: „Toţi istoricii cari amintesc de împăraţii greci pomenesc familia Cantacuzineştilor, vestită mai ales prin împăratul Ioan Cantacuzino, care se călugări şi care fusese autor al câtorva opere erudite. Actualii Cantacuzini pretind a fi descendenţii acestuia, cu toate că blazonul lor reprezintă Vulturul Imperial, întărit de diploma împăratului Leopold, care le oferi titlul de Conte al Sfântului Imperiu Roman“. Liderul Cantacuzinilor era postelnicul Constantin († 1663), ginerele domnitorului Radu Şerban (1602-1610). Adevărata sa ascensiune s-a produs în timpul domniei lui Matei Basarab, care încă de la început l-a ridicat în dregătorii, ajungând membru de seamă al Divanului. Împreună cu Elena a avut şase copii, toţi dregători. Dintre aceştia, Şerban Cantacuzino a ajuns chiar domnitor; Constantin, mare stolnic, a fost cel mai învăţat boier al vremii, iar Stanca s-a măritat cu Matei Brâncoveanu, dând naştere viitorului domn martir Constantin. Rivalitatea dintre Cantacuzini şi Băleni duce la un complot organizat de vornicul Stroe Leurdeanul căruia îi cade pradă Constantin Cantacuzino, ridicat în 1663 de la moşia sa din Prahova, dus la Snagov şi sugrumat în trapeza mănăstirii.

Cele două mari familii boiereşti s-au remarcat şi pe plan cultural. Ambele aveau cronicari „de casă“, lesne de recunoscut după condei. Radu Popescu, spre exemplu, cronicarul Bălenilor, a lăsat posterităţii o cronică părtinitoare în care înfierează acţiunile Cantacuzinilor, între care îl numără şi pe Brâncoveanu. Compilaţia lui Radu Popescu a fost considerată mult timp de cercetarea istoriografică drept „răspuns“ la „Letopiseţul Cantacuzinesc“. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, domniile sunt prezentate de autorul anonim al acestui letopiseţ „cu simpatie sau cu antipatie, după atitudinea avută faţă de Cantacuzini“ (Eugen Stănescu). Dintre cele cinci mari cronici muntene ale vremii, doar a lui Radu Popescu este ţesută împotriva Cantacuzinilor, celelalte patru fiindu-le favorabile: „Letopiseţul Cantacuzinesc“, „Istoria Ţării Rumâneşti dintru început“ scrisă de stolnicul Constantin Cantacuzino, „Viaţa lui Constantin Brâncoveanu“ scrisă de Radu Greceanu şi „Anonimul Brâncovenesc“. Rămas orfan de tată la vârsta de doar un an, Constantin Brâncoveanu este crescut şi educat în familia Cantacuzinilor, prin purtarea de grijă a stolnicului Constantin Cantacuzino, reprezentant de seamă al culturii româneşti.