Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Teologia Sfântului Simeon - spiritualitate pentru vremurile noastre

Teologia Sfântului Simeon - spiritualitate pentru vremurile noastre

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu - 28 Aug, 2022

Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) este considerat a fi cel mai important mistic al Evului Mediu creștin, „înger în trup”, care din tinerețe, de la vârsta de 20 de ani, s-a învrednicit de cele mai înalte daruri duhovnicești, între care dobândirea Duhului Sfânt și vederea luminii dumnezeiești necreate. Scrierile sale pun accent pe evenimentul spiritual personal, pe harismă, demonstrând că prin asceză și pocăință, ca reînnoire a harului Botezului, și în ascultare de un părinte duhov­nicesc iscusit, creștinul poate ajunge la expe­riențele duhovnicești cele mai înalte, la nepătimire și îndumnezeire, în lumina necreată și iubire nesfârșită.

Itinerarul duhovnicesc propus de Sfântul Simeon presupune eliberarea din „nebunia” păcatelor și din răutatea patimilor, prin lacrimi și pocăință, redescoperirea prezenței lui Hristos în suflet și cultivarea acesteia pe calea faptelor bune și a virtuților creș­tine, culminând în iubire, pe care o consideră „prima Împărăteasă și Doamnă a tuturor virtuților”, culme a vieții creș­tine, în care se realizează taina îndumnezeirii sau a unirii mistice a omului cu Dumnezeu.

Fiecare dintre învățăturile dezvoltate de acesta sunt la fel de actuale în vremurile noastre ca și atunci când au fost rostite sau scrise, constituind un real program de viață duhovnicească pentru sufletul creștin însetat de frumusețe spirituală și de îmbunătățire morală. Ca și în cazul cuvintelor Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți, scrierile, apoftegmele și îndemnurile spirituale ale Sfântului Simeon demonstrează farmecul intrinsec și inefabil al Ortodoxiei. Chiar și la 1000 de ani distanță, ele par a fi mai actuale astăzi decât în vremurile sale.

Păcatele și patimile - zid în calea desăvârșirii

Fiecare păcat este o boală a sufletului, cu adânci efecte și asupra trupului, în viața prezentă și în cea viitoare. Păcatele sunt socotite de Sfântul Simeon a fi un „zid” gros ce se ridică între noi și Dumnezeu, iar greutatea de a-l dărâma este proporțională cu mulțimea și gravitatea păcatelor săvârșite, pe de o parte, iar pe de altă parte, cu vechimea sau robia noastră față de ele. Ele constituie o „despărțitură” între noi și Părintele ceresc și, atâta vreme cât nu ne eliberăm de lanțurile și de zgura lor, trăim în întuneric, departe de lumina lui Hristos. Ele ne taie îndrăzneala pe care ar trebui să o avem față de Dumnezeu, dacă ne-am fi păstrat sufletul în haina curată primită la Taina Sfântului Botez.

Sfântul Simeon vorbește cu deosebită profunzime despre cele două Botezuri: Sfânta Taină a Botezului și Botezul Duhului Sfânt. Dacă cel dintâi este preînchipuire a celui de-al doilea, Botezul Duhului Sfânt nu este doar „chip al adevărului”, în împăr­tășire de „Adevărul Însuși”.

De la Sfântul Marcu Ascetul, pe care l-a citit la îndemnul duhovnicului său - Cuviosul Simeon Evlaviosul -, Sfântul Simeon a preluat învățătura despre sălăș­luirea minunată a lui Hristos în profunzimile sufletului uman, curățit prin baia Botezului, despre prezența Lui în „adâncul de taină al inimii”, despre descoperirea acestei prezențe minunate și cultivarea ei, prin lucrarea poruncilor și a virtuților creștine.

Sfântul Simeon arată că ­„Botezul nu desființează libertatea alegerii noastre, ci ne dăruie libertatea de a nu mai fi tira­nizați fără voie de diavolul; căci după Botez în puterea noastră stă fie să rămânem din voința proprie în poruncile Stăpânului Hristos în Care ne-am botezat și să umblăm pe calea poruncilor Lui, fie să ne abatem de la acest drum drept și să ne reîntoarcem prin faptele cele rele la potrivnicul și vrăjmașul nostru diavol”.

Pocăința - „antidot al păcatului”

În mod deosebit în Catehezele sale, Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață că lucrarea pocăinței este de trebuință pentru toți oamenii, întrucât cu toții cădem în păcate, cu voie sau fără de voie. Precum nu există om fără de păcat, tot așa nu poate exista mântuire fără întoarcere și pocăință.

Pocăința surpă zidul dintre noi și Dumnezeu, topește negura și zgura păcatelor, redând sufletului, prin „baia lacrimilor”, tran­s­parența și curăția de după ­Botezul creștin. Ea trebuie să devină o lucrare permanentă a sufletului, să îl cuprindă pe om în întregimea sa - trup și suflet, odată ce unele păcate au fost lucrate prin intermediul simțurilor și al trupului, iar altele sunt păcate ale minții și ale gândurilor. Mai mult chiar, Sfântul Părinte învață că Sfânta Taină a Mărturisirii sau a Pocăinței, permanentizată și generalizată în virtutea po­căinței neîncetate, este capabilă să îl ridice pe omul căzut la o stare superioară celei de dinaintea căderii primordiale. Dacă în starea paradisiacă primii oameni se aflau într-o stare de desă­vârșire relativă, prin lucrarea pocăinței, sufletul poate dobândi desă­vârșirea sau îndumnezeirea, unirea deplină cu Dumnezeu.

În gândirea și experiența Sfântului Simeon, pocăința constituie „recunoașterea îndatorată a greșelilor și nebuniei proprii” instalate în viața noastră prin căderea în păcat, „denunțarea sărăciei noastre”, „antidotul” real și eficient împotriva păcatelor și a patimilor.

La baza Tainei Mărturisirii și a virtuții pocăinței permanente stau două realități spirituale: pe de o parte, experiența dureroasă a păcatului, iar pe de altă parte, iubirea și mila lui Dumnezeu pentru cununa creației Sale - omul. „Domnul Cel Preabun și iubitor de oameni, ne învață Sfântul Simeon, nu închide și nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătății Lui; fiindcă iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva (Efeseni 2, 9), ci din iubirea lui Dumnezeu și din har.”

Condiția esențială a dobândirii iertării o constituie nu simplul regret pentru căderile noastre, ci lupta încordată împotriva păcatelor, până la a ajunge să le urâm cu puterea cu care altă dată le-am iubit și le-am slujit; și la nepătimirea cu gândul, adică la treapta spirituală pe care mintea noastră nu mai este mișcată și nu se mai înclină spre ele, nu doar la vederea lor, ci nici măcar la amintirea acestora.

Prin lucrarea de pază a trupului și a sufletului, prin trezvie față de gândurile și de simțurile noastre, creștinul dobândește virtutea pocăinței permanente sau neîncetate. Referindu-se la această formă de pocăință neîncetată, care trebuie să însoțească fiecare gând, cuvânt și faptă a noastră, Sfântul Simeon ne spune: „Trebuie să ai totdeauna în tine frica lui Dumnezeu și să cercetezi în fiecare zi ce ai făcut bine și ce rău. Iar de cele bune să uiți, ca nu cumva să cazi în patima slavei deșarte, iar față de cele potrivnice să te folosești de lacrimi împreunate cu mărturisirea și cu rugăciune stăruitoare. Cercetarea să-ți fie așa: sfârșindu-se ziua și venind seara, cugetă întru tine: oare cum am petrecut ziua, cu ajutorul lui Dumnezeu? N-am osândit pe cineva, nu l-am grăit de rău, nu l-am supărat, n-am căutat la fața cuiva cu patimă sau n-am fost neascultător celui mai mare în slujbă și nu mi-am neglijat-o pe aceasta? Nu m-am mâniat pe cineva sau stând la rugăciunea de obște, nu mi-am ocupat mintea cu lucruri nefolositoare, sau n-am lipsit de la biserică și de la pravilă, îngreuiat de lene? Dacă te găsești nevinovat de toate acestea (ceea ce e cu neputință, (Iov 14, 4) și nimeni nu se va lăuda că are inima curată), strigă către Dumnezeu cu multe lacrimi: Doamne, iartă-mi mie toate câte am greșit cu lucrul, cu cuvântul, cu știință și cu neștiință. Căci multe greșim și nu știm”.

În lucrarea pocăinței, rolul esențial îl are părintele duhovnicesc.

Duhovnicul - glasul lui Hristos în viața noastră

El însuși ucenic al Cuviosului Simeon Evlaviosul, căruia i-a purtat o prețuire aparte, Sfântul Simeon Noul Teolog face ample referiri la relația de paternitate și filiație duhovnicească, la criteriile de căutare și aflare a unui părinte duhovnicesc iscusit, la calitățile și datoriile pe care acesta le are față de ucenicii săi, culminând în grija permanentă pentru mântuirea lor, precum și la datoriile pe care fiii și fiicele duhovnicești le au față de părintele lor, de iubire desăvârșită, manifestată prin ascultare și rugăciune stăruitoare, pentru mântuirea lui.

Duhovnicul reprezintă glasul lui Hristos, făcut auzit în profunzimile sufletului nostru. Rolul său în dobândirea mântuirii este fundamental, căci, fără un părinte duhovnicesc, tot ceea ce este adunat, adeseori cu multă osteneală, este risipit cu ușu­rință, din cauza lipsei de călăuzire sau de îndrumare duhovnicească.

Un dascăl sau părinte duhovnicesc neamăgitor trebuie căutat, precum învață Sfântul Simeon, prin rugăciune și prin lacrimi, prin lectură din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți, ca Domnul să ne descopere duhovnicul cel mai potrivit sufletului nostru și cu ajutorul căruia să putem îna­inta eficient pe calea desă­vârșirii creștine, înfrângând, prin rugăciunea, ajutorul și sfatul lui, toate piedicile ridicate de păcate în calea noastră, dobândind și cultivând, sub îndrumarea sa spirituală, virtuțile creștine care ne apropie tot mai mult de Dumnezeu, unindu-ne cu El, prin dragoste desăvârșită și la capătul rugăciunii curate și neîncetate.

Sfatul Sfântului Simeon, în această privință, este următorul: „Caută, dacă vrei, un mijlocitor, doctor și sfătuitor bun, pentru ca să-ți dea, ca un sfătuitor bun, moduri de pocăință potrivite cu sfatul bun, ca un doctor să-ți dea leacul corespunzător fiecărei răni, iar ca un mijlocitor să ți-L facă milostiv pe Dumnezeu, stând înaintea Lui față către față prin rugăciune și intervenție la El pentru tine. Să nu te lupți, așadar, să-ți afli un sfătuitor și un aliat lingușitor și rob pântecelui, ca nu cumva să te învețe, potrivindu-se cu voința ta, nu cele pe care le iubește Dumnezeu, ci cele pe care le primești tu, și așa să rămâi iarăși cu adevărat vrăjmaș neîmpăcat cu El; nici unul neexperimentat, ca nu cumva prin multa lui tăiere și prin tăieturile și arderile nelavremea lor să te arunce disperării sau, prin compătimirea lui peste măsură, să te lase bolnav părân­du-ți-se că ești sănătos - lucru cel mai cumplit - și așa să te predea osândei veșnice cum nu speri, fiindcă acest lucru ni-l oferă boala care omoară împreună sufletul. Dar un mijlocitor între Dumnezeu și om nu cred că e așa de simplu de găsit, «căci nu toți cei ce coboară din Israel sunt și israeliți» (Romani 9, 6), ci cei ce știu limpede sensul acestui nume (Israel) și au o «minte care vede pe Dumnezeu» (cf. Facere 32), și nici toți cei chemați cu numele lui Hristos nu sunt cu adevărat creștini, «căci nu tot cel ce-Mi spune: Doamne! Doamne!» - zice Hristos - «va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu» (Matei 7, 21)”.

Odată aflat, prin rugăciune stăruitoare, un astfel de părinte duhovnicesc, același sfânt ne îndeamnă: „Câștigă-ți un părinte duhovnicesc, câștigă-ți un învă­țător, un mijlocitor la Dumnezeu; lipește-te de el cu iubire, cu credință, cu frică și cu dor, ca să fii împreună cu Hristos Însuși, ca să te învrednicești să te unești prin el cu Însuși Hristos și să te faci copărtaș și comoștenitor al slavei și împărăției Sale veșnice și să-L lauzi și să-L slăvești împreună cu Părintele Lui și cu Preasfântul Duh în vecii vecilor”.

Un astfel de părinte iscusit ne naște la viața în Hristos, iar ascultarea de el ne conduce spre culmile viețuirii creștine.

Spre Hristos, pe urmele părintelui duhovnicesc

Nu întâmplător, Sfântul ­Simeon Noul Teolog a intitulat Cateheza 20: Spre Hristos, pe urmele părintelui duhovnicesc. Alături de un astfel de părinte spiritual, bun și iubitor, el însuși model neamăgitor al realităților duhovnicești înalte, sufletul creștin pătrunde în tainele vieții spirituale, urcând treptele virtu­ților creștine și ajungând la unirea cu el, în lumina necreată, sub ocrotirea Duhului Sfânt.

Progresând în lucrarea de eliberare de păcate și de patimi, sufletul creștin înaintează în universul virtuților creștine, dobândind, proporţional cu ostenelile sale și cu darul lui Dumnezeu, „simțirea harului”. Dacă pentru cei drepți acesta este un real „Botez al focului”, pentru cei păcătoși va fi un criteriu al judecății.

Eliberându-se deplin de păcate, ca boli ale sufletului, și de patimi, ca forme generalizate ale răului spiritual, și stăruind în lucrarea virtuților, sufletul urcă treptele nepătimirii. Vorbind despre două trepte ale nepătimirii: cu trupul și cu sufletul, Sfântul Simeon arată că aceasta este un har dăruit de Dumnezeu ca răsplată a nevoințelor ascetice și a stăruinței în rugăciune ­curată. Pe treptele ei cele mai înalte, nepătimirea echivalează cu păstrarea gândului curat față de păcate și libertatea față de acestea. „Gândul sfinților, arată Sfântul Simeon, chiar dacă se pleacă asupra patimilor înnoroiate și rușinoase, nu se întinează; căci mintea lor este goală și străină de orice poftă pătimașă. Și chiar dacă ar vrea cândva să intre în considerarea unor astfel de lucruri, nu o face pentru ­altceva decât ca să observe și să afle mișcările și lucrările împătimite ale patimilor și de aici să înțeleagă cauzele lor și prin ce fel de leacuri se șterg ele, precum auzim că fac și medicii.”