Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Teologul Ioan Cornoiu: de la taina mormântului la taina biografiei

Teologul Ioan Cornoiu: de la taina mormântului la taina biografiei

Galerie foto (3) Galerie foto (3) An omagial
Un articol de: Ionuț-Daniel Barbu - 05 Sep, 2021

Despre Ioan Cornoiu, teolog și figură aparte în administrația bisericească centrală de la cumpăna veacurilor XIX-XX, nu s-a mai scris de aproape 60 de ani. Faptul că nu peste mult timp se vor împlini 160 de ani de la nașterea sa, precum și chemarea din acest an comemorativ închinat celor adormiți în Domnul, de a se face lumină în rândul marilor personalităţi din trecut, ­ne îndeamnă să-l aducem în actualitate.

Născut la 15 septembrie 1861 în Târgu Jiu, viitorul teolog Ioan Cornoiu avea, pe linie paternă, rădăcini în Cerneții Mehedințiului. A rămas orfan de mamă şi a fost crescut de tatăl său, sub povățuirea duhovnicească a protosinghelului Irodion (Ionescu), cel care avea să fie Sfântul Irodion de la ­Lainici, care ținea mult la copil și se îngrijea de buna lui creștere. La îndemnul cuviosului stareț ­care, în anii 1870-1871, făcuse parte din comisia de examinare a seminariștilor candidați la preoție în ținuturile Olteniei (Cf. Lidia Clarissa Nicolae, Sfântul Cuvios Irodion, Luceafărul de la Lainici, în documentele vremii, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2021, p. 18), a frecventat mai întâi Seminarul „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea (1873-1877), apoi, prin grija profesorului ­Gherasim Saffirin, viitor Episcop al Romanului (tot din ținutul Mehedinților), a continuat studiile la Seminarul Central din Bucu­rești (1877-1880) și la ­Facultatea de Teologie din Cernăuți (1880-1884), unde obține titlul de doctor, în martie 1885.

Pe parcursul formării teologice universitare s-a bucurat și de susținerea părintească a marelui Mitropolit Primat Calinic Miclescu (1875-1886), care a sprijinit mai mulți tineri bursieri, în țară şi străinătate. Sub păstorirea provi­dențială a acestuia, Biserica noastră s-a consolidat prin trei mari realizări: obținerea autocefaliei (aprilie 1885), deschiderea primelor cursuri ale Facultății de Teologie din București (noiembrie 1881) și inaugurarea actualei ­Tipografii a cărților bisericești (ianuarie 1882).

Întors de la studii, este numit director al Cancelariei Sfântului Sinod, apoi, la 1 mai 1885, intră drept cel de-al patrulea membru în rândurile profesorilor-ctitori ai Facultății de Teologie care tocmai se organiza la București. În ziua de 10 mai i se încredința și conducerea Cancelariei Sfintei ­Mitropolii a Ungrovlahiei, succedându-l în această funcție pe profesorul Gheorghe Zottu. 10 ani mai târziu devine profesor titular la Exegeza Noului Testament și Enciclopedia studiilor biblice, având între timp o însemnată contri­buție la recunoașterea oficială a Facultății de Teologie în cadrul Universității din Bucu­rești, prin Legea organică publicată la 3/15 iulie 1890.

Ca un ecou al recunoștinței peste timp, chiar la începutul anului în care avea să plece la cele veșnice, colegii profesori îl alegeau decan. În perioada 1903-1913 a predat și la Seminarul „Nifon”, care a primit biblioteca sa personală. La catedra universitară a fost suplinit pentru o perioadă de profesorul Constantin Erbiceanu și, după deces, succedat de cel pe care îl apreciase ca student, ­arhiereul Vartolomeu Stănescu Băcăoanu. În activitatea didactică a acordat multă atenție elevilor și studenților, pe mulți dintre ei încurajându-i să își tipărească ­lucrările de licență alcătuite sub îndrumarea sa. A fost redactor în două rânduri la revista „Biserica Ortodoxă Română”, în care a semnat articole de specialitate, ­precum „Schițe din viața Sf. Apostol Pavel”, „Istoria canonului și textului cărților Noului Testament”, publicând separat și un manual de introducere în Noul Testament, pentru seminariile teologice, în două ediții (1903, 1911).

Evlavie, implicare şi competenţă profesională

În anul 1912 a organizat pentru studenți o vizită la Facultatea de Teologie din Cernăuți, unde își desăvârșise studiile în ti­nerețe. Un an mai târziu, impre­sionați de sfârșitul neașteptat al profesorului lor, tinerii pe care îi îndrumase părintește făgăduiau prin reprezentantul lor: „Vom face din mormântul tău altar inimilor noastre și numele tău va rămâne de-a pururi ca o rugăciune pioasă în adâncul nemângâiatelor noastre suflete”.

Între colegii profesori nu se impunea, dar era foarte respectat pentru evlavie, implicare și competență profesională. În general, evita aprecierile față de propria persoană și activitate, spunând adesea: „Fie înaintea Domnului faptele bune și oricine să-și facă datoria pentru Biserică și românism!”. Cu acest crez firesc și sănătos, al omului cu funcție însemnată, dar la locul său, a trăit profesorul și teologul Ioan Cornoiu întreaga viață.

Întrucât a dedicat mare parte din timp și putere creatoare înaltei administrații bisericești, nu a reușit să lase prea multe lucrări teologice pe măsura pregătirii și talentului său de profesor. Însă opera sa, rezidând în alcătuirea cu mare acrivie a nenumăratelor adrese și scrisori oficiale în care au fost descrise și tratate aspecte importante din istoria Bisericii Ortodoxe Române de la cumpăna secolelor 19-20, nu este mai puțin însemnată, întrucât a contribuit la consolidarea instituțională și canonică a Bisericii, pe care se bizuia inclusiv renașterea națională întărită prin evenimentele emblematice de la 1859 și 1877-1878.

Ceea ce a definit activitatea acestui teolog în slujba Bisericii a fost conducerea cu multă iscusință a Cancelariei Mitropolitane a Ungrovlahiei, mai bine de două decenii, în perioadele 1885-1892 și 1896-1909, având deosebita pricepere de a opune o rezistență delicată diferitelor intervenții și influențe politice care încercau viața Bisericii în epocă. De asemenea, între anii 1892 și 1895, sub Take Ionescu, a fost întâiul director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, funcție foarte importantă și longevivă, asimilată astăzi cu cea de ministru secretar de stat.

Eficiența în concilierea situa­țiilor extrem de tensionate a ­dovedit-o Ioan Cornoiu și prin aplanarea unui conflict care se iscase între puterea politică și ilustrul Episcop Melchisedec Ștefănescu al Romanului (1879-1892), care, în urma unei călătorii în Rusia, era acuzat de Guvern pentru acțiuni antimonarhice, solicitându-se Sfântului Sinod caterisirea acestuia. Tocmai de aceea, mai ales contemporanii și urmașii imediați l-au recunoscut ca pe un teolog și intelectual înzestrat cu abilitatea de a media cu multă sârguință și înțelepciune situa­țiile anevoioase care s-au ivit în adminis­trația bisericească centrală din vremea sa. Până și în diferendele din învățământul laic superior era consultat de Universitatea din București.

Un statut simplu: credincios mirean

În calitate de director al Cancelariei Sinodale este menționat, printre altele, că a avut o contri­buție importantă la redactarea unor acte în legătură cu obținerea Tomosului de autocefalie al ­Bisericii Ortodoxe Române, din aprilie 1885. De asemenea, în ­însemnările despre Ioan Cornoiu se mai amintește și despre o „strălucită epistolă adresată ­Patriarhiei de la Constantinopol în chestiunea Ortodoxiei noastre”, pentru care „Preasfințiții membri ai Sfântului Sinod din 1905 i-au făcut adevărate ova­țiuni”. „Înfocat apărător al Ortodoxiei și al drepturilor canonice chiriarhale, după cum îl evoca pr. Gheorghe Gibescu în necrologul de la înmormântare, câtă inimă nu punea Ioan Cornoiu pentru susți­nerea drepturilor preo­țești, ca și cum ar fi avut haina noastră preoțească, și ce patriotism luminat nu dezvăluia el, atunci când era vorba de mari cauze naționale bisericești!”.

Datorită fidelității cu care a slujit Biserica și realizărilor sale însemnate atât în vremea Mitropolitului Primat Calinic Miclescu (1875-1886), cât și a succesorului acestuia, Iosif Gheorghian, a fost considerat potrivit pentru slujirea episcopală, chiar în scaunul chiriarhal de la București. Însă Ioan Cornoiu, deși era profesor de teologie și o personalitate marcantă în administrația bisericească centrală, cu un rol pregnant sub păstorirea celor doi mitropoliți men­ționați, a evitat de fiecare dată propunerile de a fi ales ierarh: mai întâi la București, ca vicar, în 1885, apoi la Râmnic Noul ­Severin, în 1887, și, mai târziu, la Roman, în 1892, ca succesor al Episcopului Melchisedec.

După propria mărturie, refuzul acesta succesiv l-a motivat din rațiuni profunde, considerând că nu se poate ridica la nivelul de viețuire duhovnicească al călugărilor, deși îi aprecia în chip deosebit. Desigur, acest lucru era cu atât mai greu în contextul unei vieți instituționale bisericești destul de frământate, așa cum a fost cea din ultimele decenii ale secolului al 19-lea. Director al Cancelariei Mitropolitane şi în ­Ministerul Cultelor, cunoștea ca nimeni altul severele asperități dintre Stat și Biserică atât de la mitropoliții săi, Calinic și Iosif, pe lângă care a slujit cu multă credincioșie, cât și din propria viață și experiență pe marginea ingerințelor politice în zona administrației și conducerii bise­ri­cești. Astfel, cu modestie și în deplină cunoștință de cauză, el alege până la sfârșitul vieții un statut simplu, de credincios mirean dedicat plenar bunei organizări a Bisericii, dintr-un unghi multiplu: juridic, teologic și cultural. În acest sens, purtând sarcina armonizării multor probleme, s-a dăruit pe sine însuși până la jertfa plecării timpurii din această lume, pe fondul unei afecțiuni cardiace. S-a acoperit cu haina roditoare a smereniei, rămânând un stâlp al edificiului administrativ, un „magnus anonymous” care și-a sfințit viața ­inclusiv lucrând cu toată răbdarea și priceperea la actele și proiectele Bisericii, un aspect indispensabil al vieții eclesiale, însă mai puțin vizibil, înțeles și considerat.

În plus, chiar dacă nu a îmbrăcat oficial haina călugărească, cel mai probabil Ioan Cornoiu a interiorizat cât a putut trăirea monahală. Indicii ale acestui fapt pot fi socotite ucenicia din copilărie pe lângă starețul Irodion de la Lainici și purtarea gândului de a deveni călugăr, frecventele vizite în Sfântul Munte Athos, în special la Schitul Românesc Prodromu, precum și faptul că nu s-a căsătorit niciodată. Cei care l-au cunoscut au apreciat că „a avut suflet de călugăr”. Spre monahismul athonit îl atrăsese inclusiv amintirea despre fratele bunicii sale după tată, care se închinoviase într-una din mănăstirile Sfântului Munte, în anul 1822, devenind un viețuitor îmbună­tățit și foarte respectat. Posibil ca însuși numele său de botez să fi fost dat după cel al Cuviosului Irodion, care, până la călugărire, purtase tot numele de Ioan. Profund atașat de schitul nostru din Athos închinat Sfântului Ioan ­Botezătorul, din poziția sa, cu sigu­ranță a susținut conducerea românească a acestuia în vremea complexelor dispute și cores­pondențe bisericești și diplomatice, privind jurisdicția bisericească și națională asupra Prodromului (1870-1890). Obștii de aici i-a și lăsat prin testament locuința sa din București. Un semn al strânsei legături dintre teolog și schit este însăși piatra funerară de la mormântul său, pe a cărei fațetă vestică încă se mai păstrează consemnat: „Acest monument a fost ridicat de Mănăstirea Română Prodromu din Sfântul Munte Athos, legatara universală a decedatului”.

Ataşament faţă de călugării athoniţi

„Călătoriile lui din Sfântul Munte Athos - se amintea cu ocazia înmormântării - au rămas neuitate prin pildele sale de pietate creștinească. Mă duc, mă duc, să mă mântuiesc, grăia dânsul, acolo unde este adevărata viață sihastră, iar după întoarcerea din muntele cel sfânt, avea o ușurare în sufletul său. […] Se interesa de situația călugărilor români din Athos, luptând să li se asigure o viață liniștită și fără prea multe griji. […] Pentru aceea, schitul nostru românesc Prodromu din Sfântul Munte mult ajutor și multe mijlociri bune a avut de la răposatul întru fericire”.

Cel mai probabil, atașamentul strâns față de călugării români din Athos a prins contur în București, la Schitul „Icoana” (Darvari), unde, din anul 1869, se îngrijeau de slujbe monahi de la Schitul Prodromu. Aici, profesorul venea la duhovnic, participa la slujbe și cânta la strană, având în apropiere casa proprie, pe care ulterior a și donat-o. Tot în această zonă de reședință, a fostei Mahalale „Dichiu”, s-a făcut de mare folos oamenilor prin înființarea și conducerea unei bănci populare, el însuși fiind caracterizat de o adevărată orientare filantropică. Pentru lucrarea sa deosebită în sfera socială, profesională și culturală a fost ales membru în societățile „Geografică”, „Steaua” și în „Societatea pentru învățarea poporului român”,
cea din urmă, un organism foarte activ în ceea ce privea luminarea oamenilor prin educație.

Conservarea memoriei marilor personalităţi ale Bisericii

Trecerea prematură la cele veșnice, în dimineața zilei de 13 iunie 1913, la numai 52 de ani, era calificată drept o grea pierdere de către corpul profesorilor de la Facultatea de Teologie din Bucu­rești, și nu numai. Slujba Prohodirii a fost săvârșită în 15 iunie, de către trei ierarhi împreună cu un sobor de preoți, în Biserica ­„Dichiu”, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Cu acest prilej, au fost ținute mai multe cuvântări. Din partea Universității și a Facultății de Teologie din Bucu­rești a vorbit profesorul liturgist Badea Cireșanu, care îl caracteriza astfel: „Eminamente cult, plin de experiență și înțelepciune, foarte vioi, câteodată iute la mânie, însă tot pe atâta de blând și de răbdător […]. Știința și experiența lui au folosit mult Bisericii și școlii. Diplomația sa bisericească era consultată în multe împrejurări grave […]. Era religios până în adâncul inimii sale și nu-i lipsea nici admirația pentru viața monahicească. […] Sfânta noastră instituție teologică a rămas, în adevăr, văduvă de cel mai prețios dascăl al ei. […] Era o podoabă a Universității noastre, cunoscut și apreciat cu elogii de întregul ­românism”.

Cunoscut bine de colegii profesori și de cei din înalta adminis­trație bisericească, aceștia lăsau la finalul slujbei de înmormântare, ca din partea adormitului, următoarele cuvinte: „Rămas bun ție, Biserică sfântă Ortodoxă Română, căci ți-am slujit cu credință și cu multe sacrificii în viața mea. Rămas bun ție, Facultate de Teologie, instituție sfântă, pentru că n-am pregetat a te sluji și pe tine cu dragoste”.

Chiar placa funerară de pe fațeta estică a monumentului, așezat de părinții prodromiți la mormântul său, în 1913, face cunoscută crucea ascultărilor purtată de Ioan Cornoiu în Biserica Ortodoxă Română: „Aici se odihnește robul lui Dumnezeu Ioan Cornoiu, doctor în Teologie, care și-a slujit Biserica și neamul, ca director al Cancelariei Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, ca director al Cultelor, ca profesor și decan al Facultății de Teologie din București. Născut în Târgu Jiu la 15 septembrie 1860, încetat din viață la 13 iunie 1913. Veșnică să-i fie pomenirea!”. Inscripția aceasta a fost găsită acoperită cu pământ, ca de altfel multe altele. În urma îndepărtării vegetației de pe suprafața mormântului și a stratului gros de pământ, voluntari din comunitatea parohială „Dobroteasa”, care s-au ocupat cu cercetarea de teren a întregului ansamblu funerar Bellu, ulterior aveau să afle că acolo odihnește un ucenic al Cuviosului Irodion de la Lainici. Astfel, pe măsură ce s-a avansat cu parcurgerea surselor biografice, a ieșit la iveală faptul inedit, anume că Ioan Cornoiu a fost apropiat în copilăria sa, așa cum s-a menționat, de starețul Irodion de la Lainici, cel care a contribuit decisiv la orientarea adolescentului de atunci spre slujirea Bisericii. Concomitent, amănuntele acestea biografice au căpătat o notă de uimire și interes încă și mai mare, după recenta confirmare pe baze documentare, că Sfântul Cuvios Irodion s-a născut, sau cel puțin a locuit o vreme, în vechea Mahala „Dobroteasa” din zona centrală a Bucureștilor de astăzi.

În principal, plecându-se tocmai de la taina mormântului părăsit, s-a ajuns la taina vieții teologului Ioan Cornoiu, care are un loc simplu de înhumare, aflat în partea stângă (nordică) a cimitirului Șerban Vodă-Bellu, la figura 72 cu 10. Nu se cunoaște momentul până la care mormântul a aparținut Schitului Românesc Prodromu. Începând cu anul 2016, locul a fost concesionat de o altă persoană, care nu are ­legătură de rudenie cu Ioan Cornoiu. În curând, la această poziție se va construi o nouă criptă, iar osemintele teologului și cele două plăci de pe monumentul funerar, cu înalta binecuvântare a Preafericitului Părinte Patriarh ­Daniel, vor fi transferate în Cimitirul eparhial „Sfântul Nicolae” al Arhiepiscopiei Bucureștilor, acest lucru fiind prevăzut și pentru alte morminte de teologi sau clerici, aflate în părăsire.

Toate acestea reprezintă un efort și o recunoștință profundă din partea Bisericii, pentru conservarea memoriei marilor ei personalități trecute la cele veșnice, mai ales în acest an comemorativ, 2021, dedicat tuturor celor adormiți în Domnul, precum și spațiilor funerare unde odihnesc trupurile lor în așteptarea învierii celei de obște. Având în vedere dimensiunea slujirii teologului Ioan Cornoiu în Biserica Ortodoxă Română și faptul că despre el nu s-a mai scris nimic din anul 1963, orice aport la comemorarea sa este deplin justificat. Generic, acest aspect îl semnala, în 1959, viitorul academician, părintele Mircea Păcurariu, cu prilejul împlinirii a șase veacuri de la recunoașterea oficială a ­Mitropoliei Țării Românești: „O istorie a Mitropoliei Ungro­vlahiei nu poate trece cu vederea pe cei mai de seamă colaboratori ai mitropoliților țării!”

Citeşte mai multe despre:   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul