Textul Crezului şi anatematismele

Simbolul niceean se caracterizează printr-o structură trinitară asimetrică, în sensul în care articolul dedicat Fiului este de câteva ori mai mare şi mai explicit decât cele dedicate Tatălui şi Duhului Sfânt.

Această structură confirmă ipoteza conform căreia la baza naşterii crezurilor a stat o formulă trinitară, augumentată în articolul dedicat Fiului printr-un sumar hristologic. În cazul Simbolului niceean, spaţiul generos dedicat elaborării şi precizării statutului Fiului în cadrul Sfintei Treimi a impus dezvoltarea articolului hristologic prin precizări antitrinitare. Aşa cum afirma I. Ortiz de Urbina, putem distinge în cazul Crezului Niceean elemente din epoci succesive, la fel ca în cazul marilor catedrale.

Crezul Niceean

Adăugând formulă după formulă, analizând şi dezbătând relevanţa teologică a acestora, sinodalii niceeni au realizat următorul decret de credinţă, pe care îl cităm după ediţia critică a lui Giuseppe Luigi Dossetti (Giuseppe Luigi Dossetti, Il Simbolo di Nicea e di Constantinopoli. Edizione critica, Herder, Roma, Freiburg, Basel, Barcelona, Wien, 1967, pp. 226-241): "Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul, Făcătorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, singurul născut, adică din fiinţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer şi cele de pe pământ, Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât şi S-a întrupat, S-a făcut om, a pătimit şi a înviat a treia zi, S-a înălţat la ceruri, şi va veni să judece viii şi morţii. Şi întru Duhul Sfânt. Pe aceia care zic: era cândva când nu era, şi că înainte de a se naşte nu era, şi că din cele ce nu erau s-a făcut, sau afirmă că Fiul lui Dumnezeu este din alt ipostas sau fiinţă sau supus schimbării sau transformării, pe aceştia îi anatematizează Biserica catholică (sobornicească) şi apostolică".

Identificând elementele mai noi, putem vedea care au fost expresiile vechi preluate de sinodali în această formulă de credinţă. În cele ce urmează nu intenţionăm să realizăm un comentariu teologic complet al Crezului şi nici măcar o istorie a tuturor formulelor teologice întrebuinţate, ci ne vom mărgini la acele expresii ce au combătut direct doctrina ariană şi au dat formă şi expresie credinţei în dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, precum şi în egalitatea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl.

Crezul Niceean este urmat de câteva anatematisme, ce combat idei ariene foarte răspândite la acea vreme, preluate după modelul formulei de credinţă de la Antiohia din 324, care contribuie la protejarea credinţei niceene formulate în mod pozitiv în simbolul care le precede.

Numărul celor care nu au fost de acord cu acest decret de credinţă s-a redus treptat până la şedinţa din 19 iunie 325, când decretul sinodal trebuia semnat, ajungând la trei. Doar Arie şi doi episcopi egipteni susţinători ai săi de la început, Secundus de Ptolemaida şi Theonas de Marmarica, au refuzat semnarea textului, lucru soldat cu trimiterea lor în exil. Eusebiu de Nicomidia şi Theognis de Niceea au semnat Simbolul, dar au refuzat să semneze anatematismele împotriva lui Arie şi au fost, de asemenea, exilaţi, după cum relatează istoricul Sozomen.

După rezolvarea problemelor canonice şi disciplinare, Sinodul I Ecumenic s-a încheiat la 25 iulie 325, odată cu vicenalia, celebrarea a 20 de ani de domnie ai lui Constantin cel Mare. Împăratul a trimis o scrisoare finală către toate Bisericile imperiului, în care comunica unele dintre hotărârile luate la sinod (Cf. Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin, III, 17-20), iar decretelor sinodale le-a dat puterea de legi ale statului. Ne aflăm astfel în faţa unei situaţii de neimaginat doar cu câţiva ani înainte. Crezul sinodal al unei Biserici abia ieşite din persecuţii devine normativ pentru întregul imperiu şi este întărit printr-o decizie imperială, dar, cu toate acestea, receptarea Simbolului în Biserică urma să se lovească de piedici greu de imaginat în acele momente.

Paradoxul niceean

Marea realizare teologică a credinţei niceeii s-a datorat curajului şi înţelepciunii celor 318 Părinţi şi a fost formulată de Bernard Sesboüé în următoarea frază: "Paradoxul niceean constă în faptul că elenizarea limbajului credinţei, operată de sinod, a fost pusă în slujba dez-elenizării conţinutului credinţei".

Cu alte cuvinte, Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) a afirmat în limbajul filosofiei greceşti deofiinţimea Fiului cu Tatăl, salvând însă prin aceasta realitatea revelaţiei lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi implicit realitatea mântuirii adusă de El. Termenul nebiblic omoousios este cel care a descris în modul cel mai adecvat consubstanţialitatea Tatălui cu Fiul.

Primul articol al Crezului, precum şi începutul celui de-al doilea (credinţa în Dumnezeu Tatăl creator şi în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu) erau proprii vechilor crezuri baptismale, având rezonanţe biblice. Expresiile "Dumnezeu din Dumnezeu" sau "lumină din lumină", aplicate relaţiei dintre Tatăl şi Fiul, erau acceptate şi de arieni, dar aceştia au reacţionat alergic atunci când sinodalii au propus precizarea "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", care nu admitea nici un echivoc. Prima expresie fundamentală folosită direct în combaterea arianismului a fost "adică din fiinţa Tatălui ()", adăugată imediat după "născut din Tatăl, singurul născut". Abia expresia "din fiinţa Tatălui" preciza clar identitatea Celui născut din Tatăl. Aici avem evident o formulare împotriva tezei ariene ce susţinea că Logosul este o creatură fără legătură ontologică cu Tatăl. Expresia "din fiinţa" nu era nouă în teologia creştină, ea fiind atestată deja la Tertulian. Prin această formulare, sinodalii reuşeau să exprime faptul că Fiul nu s-a născut din nimic, aşa cum au fost aduse în existenţă creaturile, ci direct din fiinţa Tatălui.

O expresie precum cea din Ioan 8, 42 - "căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit" - era biblică şi putea fi uşor întrebuinţată de sinodali, dar expresia nu excludea viziunea ariană, care nu contesta că Fiul a ieşit din Tatăl. Arienii foloseau expresii pauline (I Cor. 8, 6) ce afirmau că toate sunt din Tatăl, inclusiv Fiul, ceea ce revendica evident o mult mai clară precizare a felului originii Fiului, în comparaţie cu cea a creaturilor.

Cât de complicată a fost redactarea articolului hristologic al Crezului de la Niceea ne arată şi nenumăratele repetiţii rămase până azi în text, atunci când se descrie modul naşterii Fiului din fiinţa Tatălui: "Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut". Aceste descrieri succesive ale provenienţei Logosului permit presupunerea că textul a fost mereu augmentat prin adăugiri şi noi descrieri din ce în ce mai exacte. Repetiţia formulei "Dumnezeu din Dumnezeu", preluată din vechi formule baptismale, peste alte trei cuvinte sub forma "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", evidenţiază modul de lucru al Părinţilor sinodali.

(Va urma)