Tinerii şi scaunul Spovedaniei

Biserica Ortodoxă de astăzi este chemată să facă faţă unei îndoite provocări: pe de-o parte, trebuie să păstreze învăţătura de veacuri înrădăcinată în tradiţia Bisericii noastre şi, pe de altă parte, trebuie să transmită adevărul mântuitor unei lumi desacralizate şi să se „adapteze“ la cerinţele acestui veac, ocupându-se de fiecare suflet în parte.

Şi dacă „Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“ (1 Tim. 2, 4), înseamnă că Biserica, prin slujitorii săi, trebuie să se aplece, cu purtare de grijă, către fiecare suflet în parte, fie că este vorba de un copil, de un adolescent, de un adult, de o persoană vârstnică, într-o ma­nieră personală; să-i iubească aşa cum sunt.

Urcuşul acesta duhovnicesc pe care ni-l propune Biserica se poate realiza în măsura în care trăim, într-un mod de­plin, în viaţa Bisericii: cu ru­găciunea, postirea, participarea la Sfintele Slujbe, în special Sfânta Liturghie, Spo­vedania şi Împărtăşania cu Trupul şi Sângele Mân­tui­torului Hristos. Aceasta este direcţia noastră, aceasta este ţinta noastră: unirea cu Hristos. „Activitatea educativă a Bisericii trebuie să fie tridimensională: să clădească o viaţă pe deplin liturgică în parohii, să ţintească părinţii şi familia şi să instruiască copiii... această misiune tota­lizatoare este ceea ce Biserica Ortodoxă are de îndeplinit în zilele noastre“.

La Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, Biserica se roagă aşa: „Pomeneşte, Doamne, poporul care stă înainte şi pe cei care pentru binecuvântate pricini nu s-au întâmplat aici şi miluieşte pe dânşii şi pe noi, după mulţimea Milei Tale... pe prunci îi creşte, tinereţile le călăuzeşte, bătrâneţile le întăreşte...“

Purtarea de grijă a preotului faţă de copii trebuie continuată şi în perioada adolescenţei acestora şi a tinereţii lor până la intrarea în viaţa de familie.

Mântuitorul Iisus Hristos, în viaţa Sa pământească, S-a îngrijit de cei tineri pentru că vedea în ei suflete doritoare de comuniune şi persoane care erau sprijin şi ajutor pentru părinţi şi viitorul neamului şi al seminţiei.

A înviat pe fiica mai-marelui sinagogii, Iair, care era ca de doisprezece ani (Luca 8, 42), a înviat pe fiul văduvei din Nain, singurul copil al mamei sale (Luca 8, 42), îndrumă pe tânărul bogat care era interesat de viaţa cea veşnică (Mt. 7, 29) şi ni-l dă exemplu de pocăinţă pe fiul cel risipitor care „mort fiind a înviat, pierdut era şi s-a aflat“ (Luca 15, 32).

Diversitatea opiniilor refe­ritoare la lumea adolescenţilor în care aceştia îşi trăiesc sensibilitatea lor, nemulţumirea lor şi reproşul lor la adresa celor adulţi că „nu-i înţeleg“ şi nu „au încredere în ei“ derivă din faptul că această etapă a vieţii este complexă şi din această cauză este necesară o purtare de grijă atentă faţă de sufletele tinerilor.

Perioada adolescenţei „coincide cu ieşirea copilului de la casa părintească în lumea străină, şi în loc de autoritatea recunoscută şi indicată a pă­rinţilor şi educatorilor autori­zaţi, tinerimea recurge la aceea cu care întâmplător e în contact sau care nu ştii în ce chip i se impune. Ca o tristă urmare a acestui pericol e o anumită înstrăinare de cre­dinţă, de Biserică... Atunci se va feri să se mai întâlnească cu preotul, îl va evita pentru că-i este greu să-şi dezvăluie sufletul înaintea lui“.

Foştii copii, ajunşi acum la vârsta de liceu, mai ales băieţii, încetează sau dimi­nuează semnificativ frecvenţa la biserică şi la scaunul Spovedaniei, de aceea una din preocupările de maximă importanţă pentru preot şi pentru familie este de a-i avea pe tineri în permanentă atenţie şi în fierbinte rugăciune.

Conştienţi fiind că tineretul reprezintă viitorul unei na­ţiuni şi cu cei tineri „începe înălţarea şi căderea unui neam“ (pr. Ilarion Felea), atunci datoria Bisericii faţă de tineri este să le ofere acestora în schimbul provocărilor acestei lumi valori mult mai înalte, cu trimitere către viaţa cea viitoare, valori pe care tinerii să le accepte şi să le pună în practică. O viaţă în care sunt reflectate sfinţenia, credinţa în Dumnezeu, ade­vă­rul este o viaţă trăită în Biserică, unde găsim totdeauna iertare, dacă există părere de rău, şi găsim iubire necondiţionată.

În spaţiul libertăţii sale tânărul îşi trăieşte viaţa sa şi trebuie să evite toate ispitele acestei vieţi după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva (1 Corinteni 6, 12). În scaunul Spovedaniei, preotul duhovnic trebuie să fie atent şi să ţină cont de anumite ispite care pândesc sufletele celor tineri.

Există o încercare de a arăta că sunt „grozavi“, există un teribilism specific, o tendinţă de superficialitate şi de a petrece timpul în distracţii, o înclinaţie către pro­blemele sexuale, încât toate acestea, plus multe altele specifice vârstei, constituie premise pentru multe păcate ale tinereţii.

Şi dacă între acestea a­mintim: fumatul, drogurile, distracţiile nepermise sau deocheate, consumul de alcool, observăm că tânărul are ne­voie nu numai de baze sigure de la care să pornească în viaţă, dar şi de ceva solid şi statornic unde să se întoarcă.

Biserica este spaţiul acesta în care tinerii se pot descoperi pe ei înşişi pe tărâmul relaţiei cu Dumnezeu şi cu aproapele lor.

Informaţiile pe care le au ei de la televizor, calculator, reviste îi fac pe tineri să imite lucruri care nu sunt reale şi nu îi reprezintă, ci mai mult îi tentează, de aceea au nevoie de o curăţire. „Biserica, în ca­litate de «loc de educaţie a sufletului» şi «atelier de sfin­ţi­re», oferă înălţare morală şi spirituală şi îndrumă spre virtute“ (Sf. Ioan Gură de Aur).

În scaunul Spovedaniei, pre­otul duhovnic îl poate în­druma pe tânăr să urmeze drumul virtuţilor printr-o ascultare de Dumnezeu, care se ascunde în spatele poruncilor Sale.

Copilăria şi tinereţea Mân­tuitorului Hristos în timpul vieţuirii sale, printre oameni, reprezintă un model suprem demn de urmat.

Sfântul Nicodim Aghioritul ne aminteşte că Mântuitorul Iisus Hristos până la vârsta în care şi-a început activitatea Sa în lume (30 de ani):

1. a ascultat de părinţii săi;

2. a lucrat cu mâinile sale în toată această perioadă;

3. avea deosebită dragoste de Dumnezeu şi de aproapele.

În acest context ne spune Sfântul Nicodim: „Dacă Îm­păratul Îngerilor a fost ascultător părinţilor Săi, adică lutului şi noroiului pe care El Însuşi l-a zidit cu mâinile Sale, unde mai rămâi tu, care eşti mai prejos decât nefiinţa, pentru că eşti păcătos? Cât de mare supunere trebuie să arăţi faţă de părinţii tăi trupeşti? Câtă cinste trebuie să le dai! Câtă dragoste trebuie să ai faţă de dânşii şi câtă recunoştinţă!...“

Sfântul Apostol Pavel vorbind despre Mântuitorul spune: „Şi cu toate că era Fiu totuşi prin suferinţe a deprins ascultarea“ (Evrei 5, 8)... „S-a supus Părintelui Ceresc până la moarte şi moarte pe cruce“ (Filip 2, 8).

Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă că „până la moarte trebuie să meargă adevărata şi desăvârşita ascultare“.

Despre lucrarea cu mâinile Sale, Sfântul Nicodim spune că „Mântuitorul n-a petrecut în lenevire şi nepăsare, ci era harnic şi se îndeletnicea cu dulgheria, cioplind lemnul, făcând uşi şi ferestre şi alte lucruri de lemn şi aceasta a făcut-o până la 30 de ani“... „Nu este acesta, oare, tâmpla­rul, fiul Mariei? (Marcu 5, 3)

„Cel ce iubeşte pe Dum­nezeu păzeşte poruncile Sale (Ioan, 14, 15), iar iubirea faţă de aproapele este poruncă dumnezeiască: «Poruncă nouă vă dau vouă ca să vă iubiţi unul pe altul»“ (Ioan 13, 34).

Călăuzindu-i, în scaunul Spovedaniei, pe tineri să fie următori lui Hristos, atunci aceştia vor fi feriţi de capcanele specifice vârstei lor şi vom avea nădejde că prin rugăciunea Bisericii şi ru­găciunile personale vom asi­gura formarea unui viitor creştin, care să fie bucurie şi pentru părinţi, şi pentru Biserică, şi pentru neam. (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)

Note:

1. ‑Sophie Koulomzin, Biserica şi copiii noştri, traducere din limba engleză de Doina Rogoti, Ed. Sofia, 2004.

2. ‑Dimitrie Ieremiev, „Activitatea păstorului de suflete“, în Candela, Ed. Glasul Bucovinei, anul 1928, nr. 11-12, pp. 347-349.

3. ‑Ilarion Felea, „Datoria preoţilor de a se mărturisi“, în Revista Teologică, 1924, nr. 1-3, p. 349.

4. ‑Constantinia Iorda, Educaţia preşcolarilor după principiile Sf. Ioan Gură de Aur, trad. din limba greacă de prof. Ion Diaconescu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2009, p. 92.

5. ‑Sfântul Nicodim Aghioritul, Deprinderi duhovniceşti, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1995, p. 178.