Tradiția filantropiei în familia Golescu

Nu în multe familii reprezentative românești întâlnim o așa de îndelungată calitate a filantropiei autentice precum aflăm la marele și strălucitul neam al Goleștilor. Pe parcursul a nu mai puțin de cinci generații, membrii acestei distinse familii s-au remarcat în săvârșirea unor acte filantropice majore pentru propășirea și emanciparea neamului românesc. 

Numeroase familii boie­rești aveau obiceiul de a construi și înzestra bisericile moșiilor sau de a dona la întemeierea tinerelor familii de țărani bani, animale sau terenuri, dar puţine s-au ridicat la vizionara moștenire aparținând Goleștilor, pe o perioadă atât de îndelungată. Starea lor o cheltuiseră în scop cultural pentru țară. Devenise o tradiție a acestei familii să facă donații pentru emanciparea și iluminarea poporului de la sate, păstrând în același timp neatinse tradițiile și obiceiurile strămoșești. În acest sens putem menționa ca exemplu primirea făcută în 1866 domnitorului Carol în primul său drum la sosirea în țară spre capitală, când Ion C. Brătianu, care-l însoțea, ținuse să-i prezinte cea mai de seamă familie românească, distinsă atât prin cultură, cât și prin simțămintele ei patriotice dezin­teresate. La hora încinsă în fața conacului Golescu, în cinstea principelui, alături de sătenii veniți din împrejurimi se prinseseră și fetele Anicăi Golescu-Raco­viță: Lucia, Zoe, Felicia și Ana, toate împodobite cu ii naționale și marame. Aceste frumoase tipuri de românce autentice erau nepoatele lui Dinicu Golescu și au produs o adâncă impresie, care este menționată în memoriile regelui Carol I.

Trei generații de filantropi luminați

Marele patriot și cărturar Constantin (Dinicu) Golescu (1777-1830) a înființat bine-cunoscuta școală-internat de băieți în 1826 pe moșia sa, unde participau copii din toate stările sociale. Al doilea fiu al său, Nicolae (1810-1877), refuzase din rațiuni patriotice candidatura la domnie. Dinicu a intenționat să înființeze și alte școli primare în diferite localități din țară pe cheltuială proprie și chiar un teatru național, dacă nu ar fi fost răpus de holeră în 1830. Această latură filantropică o moștenise de la tatăl său, vornicul și mai târziu banul Radu Golescu, care crease „școlile slobode obștești” de care s-a ocupat mai târziu nora sa, elevata Zoe (Zinca) Farfara (1789-1879), soția lui Dinicu. Fratele său mai mare, Gheorghe (Iordache) Golescu, în calitate de Efor al Școa­lelor organizase alături de Gheorghe Lazăr învățământul din Țara Românească. Cei patru fii ai lui Dinicu au fost Ștefan (1809-1874), fost prim-ministru; Nicolae (1810-1877), fost locotenent domnesc; Radu (1814-1882), colonel și mare pașop­tist, inginerul și deținătorul unor mari suprafețe funciare; Alexandru Golescu-Albu (1818-1873), mare dregător și mare filantrop.

Ana Davila

Sora fraților Golești, Anica, măritată în 1878 cu marele postelnic și director al Marii Logofeții, Alexandru Racoviță, a avut un băiat (Constantin, †1891) şi patru fete, între care Ana Racoviță (1836-1874) a fost căsătorită cu întemeietorul spitalului militar și al Facultății de Medicină, organizatorul luminat și patriot al serviciului sanitar în războiul din 1877, Carol Davila (1828-1884). În anul 1862, cei doi soți Davila întemeiază în casa Anei din Dealul Cotrocenilor un mic orfelinat pentru fete. Cu un ajutor de 1.000 de galbeni de la Doamna ţării, Elena Cuza, ridică o clădire destinată acestui scop caritabil, tot în Dealul Cotrocenilor, pe un teren primit de la unul dintre unchii ei, devenind inițiatoarea și realizatoarea Azilului de copile orfane „Elena Doamna” și a Școlii Normale de Fete, unde s-a zidit și o frumoasă capelă, care există și astăzi. Poate că faptele ei ar fi fost și mai numeroase, dacă un accident medical tragic nu ar fi răpit-o de tânără. Directorul Institutului de fete Oteteleșanu, scriitorul Ioan Slavici, scria despre acest nobil apostolat al ei: „Nimeni nu dăduse Anicăi Davila această însărcinare, și-o luase singură, și nu din simțământ de datorie, nu pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, ci din neastâmpărul de a face binele își jertfea tihna orelor sale de repaos. Iubirea către sărmanele copile a făcut-o să se ostenească și singură iubirea acestor copile era răsplata ostenelilor sale”. Iar profesorul doctor Constantin Istrati, savantul român cunoscut și peste hotare, descoperitorul culorilor de anilină, realizatorul Parcului Carol cu expoziția din 1906 și al celebrului Muzeu Istorico-etnografic și de Artă din Turnu-Severin, scria la rândul său: „Acea femeie gingașă și afectuoasă în care orfanele vedeau direct pe mama lor nu era nici Doamnă, nici Regină, dar era cu mult mai mult în alt sens, căci a fost regina femeilor și mamelor române!” Monumentul de la mormântul ei - realizat de Karl Storck - o înfățișează îmbrăcată tot în portul țărănesc cu marama lungă pe cap, conducând o copiliță și arătându-i azilul.

Elena Perticari

Fiica ei, memorialista Elena Davila (1865-1954), măritată cu generalul Perticari, a moștenit la rândul ei aceeași dragoste pentru orfani și oropsiți. La conacul său Izvoru, situat în județul Argeș, care era un adevărat centru cultural și social în perioada interbelică, a găzduit sute de copii ai refugiaților din Moldova în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și mulți copii săraci din satul Izvorul de Sus s-au hrănit la cantina ținută de ea până în anul 1947. Fostă doamnă de onoare a reginelor Elisabeta și Maria, a fost desemnată, datorită calităților ei intelectuale, să-l educe pe viitorul rege Carol al II-lea. Rămasă atașată valorilor și simbolurilor tradiționale ale statului, donează numeroase obiecte personale de valoare Casei Regale a României. Ca opere de binefacere găsim în testamentul ei numeroase donații către multe alte persoane și instituții de referință cum ar fi Azilul `Elena Doamna~, şcoala din Izvoru, muzeul din Golești, dispensarul și biserica din Izvoru, dar și Ministerul Culturii și Educației, închizându-se astfel șirul de cinci generații al unei familii de mari filantropi români. Această ființă generoasă a dorit să fie înmormântată nu în cavoul familiei Perticari, ci într-un mormânt simplu în pământ, alături de cel al fratelui ei, dramaturgul Alexandru Davila, pe lespedea căruia sunt săpate primele două versuri din „Balada strămoşilor”. Poezia oglindeşte vremuri sfinte de altădată, când numai prin patriotismul arzător al unor familii precum Goleștii s-a păstrat în restriște ființa neamului: „Dormiți în morminte tăcute/ Sub dâmburi sădite cu flori/ Sub pânza curatei ninsori/ La umbra liniștii mute!/ Păziți de pașnici pioși/ Sunteți ai moșiei comoară/ Vă fie țărâna ușoară/ Ne-aducem aminte stră­moși!/ Și dacă pe lespedea sfântă/ Pomelnicul vostru s-a șters/ De vremuri și-al gloatelor mers/ Culesu-l-a Doina și-l cântă/ Bătrânilor codri pletoși/ Ce scutură în orice dumbravă/ Un freamăt de-al morților slavă/ Ne-aducem aminte strămoși!”