Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Actualitate religioasă An omagial Traducătorii și copiștii paisieni, redescoperitori ai isihasmului

Traducătorii și copiștii paisieni, redescoperitori ai isihasmului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Prof. Dr. Elena Rusu - 20 Noi, 2022

Atunci când vorbim despre cel mai complex sistem de revigorare a vieții monahale prin readucerea în actualitate a principiilor isihasmului - paisianismul -, nu putem să nu amintim despre cei care au trudit, cu timp și fără timp, la traducerea operelor Sfinților Părinți într-o limbă vorbită, accesibilă tuturor celor care știau să scrie și să citească. Prin aceasta, poporul român a devenit primul popor care avea literatură patristică în limba națională.

Primii dascăli de elinie ai Sfântului Paisie au fost doi dintre ucenicii săi care îşi făcuseră studiile la Academia domnească din Bucureşti, unde, printre altele, învăţaseră greaca veche, latina şi slavona, filosofia, teologia, retorica, gramatica, literatura clasică etc. Aceştia doi, Macarie şi Ilarion, l-au iniţiat pe Paisie în studiul sistematic al limbii eline şi l-au ajutat să întreprindă primii paşi din lungul drum al aducerii la lumină a textelor patristice atât de necesare revigorării vieţii monahale atât la Athos, cât şi în Ţările Române şi în Rusia marilor lavre.

După întoarcerea în Moldova, Paisie va trimite şi alţi ucenici la studii la Academia din Bucureşti pentru a deprinde temeinic limba elină. Dintre aceştia, cei mai cunoscuţi sunt Gherontie, care va traduce în limba română, şi Dorotei, care va traduce în slavonă. Aici ei îl vor cunoaşte pe tânărul student Gheorghe, care îi va însoţi la Neamţ, unde se va înscrie la vestita de acum şcoală de traducători şi copişti a Cuviosului stareţ Paisie. Acesta este nimeni altul decât viitorul Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Grigorie al IV-lea Miculescu, cunoscut şi cu supranumele Dascălul datorită preocupărilor sale cărturăreşti.

Pe lângă fraţii care erau trimişi să înveţe limbile străine la Academie, mulţi învăţau chiar în mănăstire de la cei care cunoşteau foarte bine aceste limbi, cum erau Macarie, Ilarion, Isaac, Gherontie şi alţii. Faptul că ei învăţau greaca sau slavona direct în mănăstire nu înseamnă că erau mai puţin pregătiţi decât cei şcoliţi la Bucureşti, dovadă fiind chiar cuviosul stareţ, care învăţase temeinic limba greacă de la Macarie, ucenicul său.

În comunităţile Sfântului Paisie se traducea din limba greacă veche în română şi slavonă, întrucât acestea erau formate atât din călugări români, cât şi slavi. Dintre cei care au avut o activitate extrem de bogată ca traducători în română amintim pe ­Macarie, Ilarion, Isaac, Ştefan, Gherontie, Grigorie, iar dintre cei care s-au ocupat mai mult de traducerea în limba slavonă erau însuşi stareţul, Dorotei, şi alţi călugări cu origini slave.

Sfântul Paisie traducea texte şi în limba română

Faptul că stareţul traducea în slavonă nu înseamnă că el a avut intenţia de a reînvia curentul slavon la noi, după cum, în mod eronat, au apreciat unii care s-au aplecat asupra vieții și activității Sf. Paisie (a se vedea prof. Vichentie Nicolaiciuc), ci pentru că erau foarte puţini care să fi cunoscut atât de bine limba slavonă încât să fi putut face traduceri de nivel academic. Pe de altă parte, este exclusă o necunoaştere temeinică a limbii române de către Sfântul Paisie, deoarece şi el a tradus în română (de exemplu, Sfântul Nil Sorski), dar mai puţin. Motivul îl arată limpede însuşi ucenicul său, Grigorie, în prezentarea pe scurt a vieţii publicată în anul 1817: „Nu au tălmăcit Cuviosul prea multe în limba moldovenească, pentru că era aceştia carii tălmăciia”, adică cei amintiţi mai sus.

O altă dovadă a faptului cât de mult preţuia cuviosul limba română este aceea a întrebuinţării traducerilor făcute de către Macarie şi Ilarion pentru a traduce în limba slavonă. Traducerile lor în limba română i-au servit ca model, având toată încrederea în corectitudinea lor, ­deoarece îi aprecia pe cei doi ­dascăli ca foarte buni cunoscători ai limbii greceşti. Aceasta o mărturiseşte el însuşi într-o scrisoare adresată arhimandritului Teodosie de la Poiana Mărului: „Am luat ca fir conducător pentru mine traducerea cărţilor Sfinţilor Părinţi din limba greacă veche în cea moldovenească, făcută de iubiţii noştri fraţi: ieromonahul Macarie şi dascălul Ilarion, oameni învăţaţi şi experienţi în traducerea de cărţi… Luând traducerile lor, după socoteala mea, ca neîndoielnic bune, am început să îndrept cărţile slavone, călăuzindu-mă de traducerea lor şi urmărind textul grecesc… ţinându-mă gânj, ca orbul de gard, de amintitele traduceri moldoveneşti”.

Cu smerenia care îl caracteriza, Sfântul Paisie nu a ezitat să îl numească pe Ilarion „cel mai preaiscusit traducător al unor asemenea cărţi din elino-greacă în limba moldovlahă” şi dascăl de elinie pentru fraţii cu aptitudini din obşte. De altfel, şi ceilalţi fraţi îl respectau ca dascăl iscusit, întrucât în pomelnicul Mănăstirii Neamţ din anul 1846 este consemnat faptul că „Sfinţia sa au învăţat aicea în mănăstire părinţi la limba elinească”.

Cel care venea în mănăstire cu ceva şcoală era testat şi rânduit imediat la traducerea sau copierea sfintelor cărţi. În prefaţa la Cuvintele şi învăţăturile preacuviosului părintelui nostru Isaac Sirul, tipărită la Mănăstirea ­Neamţ în 1819, ieromonahul Iosif aminteşte că dacă „să întâmpla de veniia unii şi din cei învăţaţi întru învăţăturile cele din afară ale şcolii, mai vârtos întru cele eleneşti… punea pre acei fraţi învăţaţi de tălmăciia de pre limba cea elinească în ceastă românească”.

În ceea ce priveşte domeniul în care se încadrau cărţile care se traduceau, la început erau cărţi de spiritualitate, necesare revigorării vieţii monahale, după care au început să fie traduse şi cărţi de teologie, cu un conţinut mai elevat.

Această continuă înaintare în câmpul cunoaşterii este subliniată şi de ieroschimonahul Dositei în 1807 în prefaţa la Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie: „După ce s-au tălmăcit cam de-ajuns cărţile sfinţilor părinţi cele învăţătoare de viaţă monahicească, nu au stătut până aicea, ci pre ucenicii săi i-au făcut să îndrăznească a tălmăci şi alte scripturi bogosloveşti şi tâlcuitoare la sfintele scripturi cele vechi şi la cele noao. Şi carii era ştiutori şi de limba slovenească, să se apuce a tălmăci şi din limba aceasta, care ar fi fost de nevoie”.

Monahii traducători ai Filocaliei citeau şi literatura profană

De asemenea, Sfântul Paisie acorda o importanţă deosebită tuturor ştiinţelor, fapt ce se vede şi din conţinutul Bibliotecii Mănăstirii Neamţ, în care puteai găsi pe lângă traducerile propriu-zise făcute de către aceşti neobosiţi traducători şi un bogat material cu rol tehnic şi de cultură generală. Astfel, existau „numeroase lexicoane şi gramatici, absolut necesare traducătorilor, precum şi multe cărţi de cultură generală: tratate de logică şi retorică, de geografie, de istorie universală, ediţii din Esop, Aristotel, Vergiliu şi Voltaire, logica şi fizica lui Nichifor Vlemidis, tratatele filosofice ale lui Teofil Coridaleu, fizica lui Nichifor Teotokis, o aritmetică şi altele… Biblioteca avea aproape toate cărţile româneşti mai importante apărute până în jurul anului 1800” (N.A. Ursu).

Faptul că aceste cărţi existau în valoroasa bibliotecă a Mănăstirii Neamţului arată şi nivelul de cultură al acestor smeriţi monahi care aveau datoria ca puţinul timp pe care îl aveau la dispoziţie pentru interes personal să îl folosească în mod special pentru citirea cărţilor sfinte, dar şi a celor profane, dacă aveau pregătirea necesară. Întrucât aceste cărţi existau acolo, înseamnă că erau şi numeroşi călugări cu o astfel de aleasă pregătire.

Așadar, dacă astăzi vorbim despre prima ediție a Filocaliei într-o limbă vorbită, limba română, aceasta se datorează sme­riților ostenitori din comunitățile Sfântului Paisie care au scos din negura timpului comori uitate ale spiri­tualității isihaste, atât de necesare înțelegerii și trăirii vieții monahale. Lor le datorăm redescoperirea rugăciunii profunde, le datorăm varianta cea mai autentică a iluminismului, aceea care îl reașază pe om în relație cu Dumnezeu prin valorificarea operelor marilor Părinți ai Bisericii și prin ieșirea din întunericul ignoranței.