Trei arhierei şi popasul lor în cimitirul Mănăstirii Neamţ înaintea judecăţii din urmă

Când se vorbeşte despre cimitire şi morminte, subiectele nu sunt foarte agreabile, la prima vedere. Dincolo de accepțiunea şi părerea de astăzi a oamenilor despre cimitire, arhimandritul Cleopa Ilie, preluând din înţelepciunea marilor Părinţi ai Bisericii, ne spune: „Cimitirile constituie cea mai înaltă academie”. Sfinţii Părinţi ne spun: „Gândul la moarte ne ajută să fim mereu aproape de Dumnezeu. Gândirea la moarte este cea mai înaltă filosofie” (Sfântul Vasile cel Mare).

Ne gândim la plecarea din această lume nu ca la un tărâm al morţilor, ci ca la o trecere către netrecătoarea Împărăţie a lui Dumnezeu.

În paginile Ziarului Lumina am văzut, de-a lungul vremii, prezentate diferite cimitire odihnind oameni deosebiţi. Aproape toate cimitirele au înlăuntrul lor oameni sfinţi, care s-au bucurat de milostivirea lui Dumnezeu, trăind după cuvintele Evangheliei, unii dintre ei de-a dreptul celebri, alţii anonimi pentru noi, cei adeseori indiferenţi.

Arhiepiscopia Bucureştilor are un cimitir foarte cunoscut, aflat la Mănăstirea Cernica, cu o mulţime de monahi râvnitori şi arhierei, mulţi la număr, nefiind întrecut de nici un alt cimitir mănăstiresc din cuprinsul Patriarhiei Române.

Mănăstirea Neamţ, loc special în istoria Bisericii Ortodoxe Române, cu o vechime considerabilă, are şi ea mulţi arhierei, îngropaţi împrejurul istoricelor ziduri ale lavrei, unii dintre ei chiar în monumentala biserică, ctitorie ştefaniană, despre care s-a afirmat că este cea mai reuşită dintre zidirile eclesiale ale sfântului domnitor al Moldovei, Ştefan. În preajma bisericii istorice au fost îngropaţi ierarhi, sfinţi şi personalităţi din familii cu nume bun, domnitori şi apropiaţi ai acestora.

Pe lângă cei care au aflat loc de îngropare în biserică ori în apropierea ei, în cimitirul Mănăstirii Neamţ şi-au găsit sălaş de odihnă episcopi, arhimandriţi, profesori, călugări de faimă, dar şi eroi din cele două războaie mondiale, unii dintre ei jertfiţi eroic nu prea departe de vechea mănăstire moldavă. Dintre importanţii slujitori ai Bisericii, amintim pe cei trei episcopi îngropaţi la Mănăstirea Neamţ în veacul 20: unul la începutul veacului, Episcopul Narcis Creţulescu (1913), Valerie Moglan Botoşăneanul (1949) şi cel din al optulea deceniu, Episcopul Irineu Crăciunaş Suceveanul (1973). Acestora li se adaugă mai mulţi stareţi ai Mănăstirii Neamţ (arhimandriţii Melchisedec Dimitriu, Efrem Chişcariu, Irineu Chiorbeja, protosinghelul Firmilian Olaru), dar şi călugări cunoscuţi şi recunoscuţi pentru meritele lor, între aceştia aflându-se cei doi prieteni apropiaţi ai Sfântului Ioan Iacob, arhimandritul Claudiu Derevleanu şi protosinghelul Damaschin Trofin, mulţi fraţi de călugărie ai Sfântului Ioan Iacob, dintre cei tunşi în monahism la Neamţ în anul 1936, şi alţii asemenea. Îi amintim în contextul anului pe care îl parcurgem, când Biserica Ortodoxă Română recomandă clerului şi credincioşilor să privească la cei care şi-au încheiat frumos viaţa, la felul cum au sfârşit ei şi să le urmeze credinţa.

Arhiereul Narcis Creţulescu s-a născut în anul 1835, aproape de târgul Botoşanilor, în familia unui smerit preot de ţară, Ioan, şi a preotesei Catinca, primind la botez numele bunului arhipăstor din Mira Lichiei, Nicolae. Mai târziu, datele despre copilăria sa nu sunt prea cunoscute, dar ştim că în vremea studiilor seminariale era menţionat ca orfan. Nicolae Creţu a căutat lumina cărţii mai întâi la Mănăstirea Gorovei, care constituia în veacul al XIX-lea un centru de cultură, unde monahii erau buni profesori şi îndrumători întru ale ­psaltichiei, liturgicii şi istoriei. De la Mănăstirea Gorovei, paşii tânărului Nicoale Creţu au dus spre vestita Mănăstire Neamţ, unde a fost pri­mit de cunoscutul stareţ Neonil Buzilă, care a intuit calităţile ce avea să le cultive mai târziu în viaţa sa prin darul lui Dumnezeu. Pe lângă Mănăstirea Neamţ funcţiona un seminar (inferior) care avea printre elevi cu precădere fraţi de mănăstire ori monahi. Între aceştia s-au numărat şi Nicolae Creţu împreună cu alţi călugări silitori care mai târziu au devenit ie­rarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Datorită sârguinţelor sale şi bunei purtări, a fost că­lugărit în anul 1859, în prima sâmbătă a Postului Mare, de către stareţul Gherasim Miron, primind numele Narcis, după cel al arhimandritului Narcis, apreciat duhovnic al mănăstirii despre care episcopul de mai târziu avea să scrie pagini de adâncă recunoştinţă.

Activitatea ieromonahului şi apoi proto­singhelului Narcis Creţulescu a fost remarcată de ierarhii Moldovei, care i-au oferit ascultarea de egumen al Mănăstirii „Sfântul Sava” din Iaşi şi de rector (director) la Seminarul din Huşi. Cu puţin înainte de recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885), arhimandritul Narcis Creţu a fost hirotonit arhiereu al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, cu titulatura Botoşăneanul. În perioada în care a activat ca membru al Sfântului Sinod, până în 1886 când a demisionat, s-a ocupat în mod deosebit de situaţia şcolilor de teologie împreună cu alţi arhierei, foşti rectori de seminar.

După cinci ani de activitate ca arhiereu-vicar, şi-a înaintat demisia, invocând motive de sănătate, şi a cerut retragerea la Mănăstirea Neamţ, locuind în casa unchiului său, într-o livadă liniştită, la aproximativ 300 de metri depărtare de zidurile bătrânei lavre.

Către sfârşitul vieţii, în anii 1902-1909, arhiereul Narcis Creţulescu a fost stareţ al Mănăstirii Neamţ, locul de metanie, în care a vieţuit ca simplu arhiereu pensionat timp de 16 ani (1896-1902).

Preocupările sale au fost mai ales de ordin cultural, continuând să tipărească şi să cerceteze documentele istorice, să ceară monahilor brodarea veşmintelor, a epitafurilor şi a mitrelor, ori să confecţioneze orfevrărie de înaltă clasă.

Arhiereul Narcis Creţulescu a deschis o anumită tradiţie la Neamţ, aceea a sta­re­ţilor-arhierei cum au fost mai apoi Episcopii Nicodim Munteanu, Valerie Moglan, Eugeniu Laiu şi Galaction Cordun. În aceeaşi perioadă a manifestat o grijă deosebită faţă de copiii ţăranilor din satele învecinate mănăstirii, înfiinţând împreună cu prietenul său, arhimandritul Chiriac Nicolau, o şcoală generală la Vânătorii Neamţului.

La 6 septembrie 1909 şi-a înaintat demisia din ascultarea de stareţ şi s-a stabilit într-o căsuţă din Târgu Neamţ, unde, măcinat de boli şi singurătate, a trăit până la 1 martie 1913. A fost îngropat la Mănăstirea Neamţ în urma intervenţiilor repetate ale fratelui său de călugărie, Mitropolitul Conon Arămescu Donici. Episcopul Narcis Creţulescu a rămas un nume luminos în Pomelnicul de aur al Mănăstirii Neamţ, o personalitate marcantă a istoriografiei eclesiale şi o icoană smerită a sfintei Ortodoxii.

Episcopul-vicar Valerie Moglan Bo­toșă­neanul, care a trecut la cele veșnice în ziua de 13 august 1949, a avut o frumoasă lucrare misionară și călugărească legată de Mănăstirea Neamț, Arhiepiscopia Iașilor și Mitropolia Moldovei și Sucevei în general, fiind evocat adeseori în cuvintele părinților de altădată ai Mănăstirii Neamț și ale slujitorilor care l-au cunoscut.

Părintele Cleopa vorbea despre el ca despre un ierarh rugător și binevoitor; l-a întâlnit de multe ori și mărturisea că vrednicul episcop citea uneori în genunchi, în fața icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț, acatistul închinat acesteia.

Mulți monahi bătrâni din obștea Mănăstirii Neamț, în urmă cu 30-40 de ani, îl evocau ca pe un ierarh bun, apropiat obștii lavrei pe care o vizita și în al cărei cimitir se odihnește, așteptând ziua învierii celei de obște.

Vlădica Valerie Moglan Botoșăneanul, din botez Vasile, s-a născut la 18 mai 1878 în loca­litatea Călugăreni, județul Neamț, pe Valea Bistriței, din părinții Gavriil și Domnica. A intrat devreme în obștea mănăstirilor, petrecându-și timpul vacanțelor pe cărările chinoviilor, de când a studiat la gimnaziul din Piatra Neamț, iar mai apoi a devenit monah la Mănăstirea Neamț, în anul 1902, după doi ani de noviciat. A fost tuns în monahism în Biserica „Înălțarea Domnului” în vremea starețului arhimandrit Veniamin Nițescu, pe care Nicolae Iorga îl evoca în lucrarea intitulată „Pagini alese”, iar nașul lui de călugărie a fost părintele Doroftei Chele. A fost hirotonit ierodiacon în 23 ianuarie 1903 și ieromonah la 3 aprilie 1904, cu binecuvântarea Mitropolitului Partenie Clinceni.

Sub arhipăstorirea Mitropolitului Pimen Georgescu a primit pentru prima dată stăreția Mănăstirii Neamț, între anii 1909 și 1912, perioadă care coincide cu primii ani de păstorire ai Mitropolitului Pimen în Moldova. Deși se spune că a întâlnit o anumită „îndărătnicie”, pentru a folosi cuvântul periodicului Mitropoliei Moldovei și al Sucevei din 1949, a reintro­dus viața de obște, așa cum fusese altădată or­ga­nizată de marele stareț al mănăstirii, ­Sfântul Paisie, după cum se amintește și într-o însem­nare făcută în trapeza Mănăstirii Neamț. După acești trei ani de stăreție, arhimandritul Valerie a plecat în Rusia, unde a frecventat cursuri de teologie la Kazan și Moscova, iar apoi s-a întors pentru a-și echivala studiile la Universitatea din Cernăuți. A fost pentru a doua oară stareț la Mănăstirea Neamț, până în anul 1923.

 A plecat în Franța și peste Ocean, în Canada și America, unde erau comunități importante de români ortodocși. S-a întors cinci ani mai târziu și s-a stabilit definitiv la Mănăstirea Neamț, unde a ocupat din nou postul de stareț, în perioada 1935-1936. La 15 iunie 1936 a fost numit Arhimandrit de scaun, așa cum era obiceiul pe lângă chiriarhul locului, fiind arhimandrit mitrofor la Iași.

A fost hirotonit arhiereu la 25 martie 1938, cu titulatura Botoșăneanul, în Catedrala Mitropolitană din Iași. La ziua cea hotărâtă a primirii hirotoniei întru arhiereu, au fost alături de el multe personalități ale vieții publice, din Moldova și nu numai. După ce a fost ridicat la rangul de arhiereu, a primit și ascultarea de a conduce Așezămintele Filantropice Spiridonia din Iași, demnități pe care le-a ocupat până la moarte.

A fost locțiitor al Episcopilor de la Huși și Buzău, precum şi locțiitor de Arhiepiscop al Iașilor în perioada iunie - decembrie 1939, odată cu alegerea Mitropolitului Nicodim Munteanu ca Patriarh al României.

La Mănăstirea Neamț s-a ocupat de numeroase lucrări, fiind ajutat de unii binefăcători pe care i-a cunoscut mai ales dincolo de Ocean. După o activitate îndelungată, a trecut la cele veșnice cu două zile înainte de praznicul Adormirii Maicii Domnului, în anul 1949. Trupul său a fost depus sâmbătă, 13 august, în Biserica „Sfântul Spiridon” din Iași, iar apoi în Catedrala Mitropolitană. Seara s-a făcut slujba Prohodului de către un sobor de clerici monahi și de mir, în frunte cu arhimandritul Teoctist Arăpașu, vi­carul Mitropoliei Moldovei, pe care Preasfințitul Valeriu Moglan Botoșăneanul îl hirotonise ieromonah, la 25 martie 1945. Luni dimineața (15 august 1949), trupul său a fost dus către Mănăstirea Neamț, unde a fost depus în biserica mare, pentru ca toți viețuitorii să-și ia rămas-bun de la fostul lor stareț. Arhimandritul Melchisedec Dumitriu, în numele soborului Mănăstirii Neamț, protopopul Constantin Andone și arhimandritul Teoctist Arăpașu au rostit cuvântări de rămas-bun.

Vlădica Irineu Crăciunaş Suceveanul a rămas în amintirea contemporanilor cu chipul şi numele de bunul Irineu. Aşa cum semnifică şi numele său, Irineu Crăciunaş a fost un om al păcii, concordiei şi bunăvoinţei. Această stare de linişte a împrumutat-o, poate, şi din tăcerea şi frumuseţea munţilor care-i ocrotesc satul natal, Sadova, cu înalte creste şi codri fermecători, nu prea departe de oraşul Câmpulung Moldovenesc, din judeţul Suceava.

Nu ştiu dacă Episcopul Irineu a lăsat vreun testament în care dorea să fie îngropat la Neamţ. Simţindu-şi sfârşitul aproape, după o perioadă de cumplită boală şi suferinţă, tânărul vlădică ar fi putut cere să fie dus la una din mănăstirile Bucovinei, mai aproape de casa părintească. Personal, cred că locul de la Neamţ a fost ales de Mitropolitul Iustin Moisescu, care iubea mult mănăstirea şi trudise acolo, ani la rând, săvârşind ample lucrări de reparaţie şi înfrumuseţare.

Episcopul Irineu dăinuie şi-n amintirea mona­hilor din Moldova ca un ierarh binevoitor şi cald, un om al reflecţiilor şi lucrărilor de taină, iubitor al slujbelor şi al isihiei, oaspete drag alături de mari oaspeţi ai Bisericii din acele timpuri. Mitropolitul Iustin şi-a găsit în el un bun reazem, colaborator şi chiar prieten apropiat, încredinţându-i numeroase misiuni şi participări la slujbe arhiereşti, sfinţiri de biserici şi mănăstiri, la evenimente eclesiale şi nu numai.

Multe sfinte lăcaşuri din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei îl păstrează în hrisoave, însemnări şi pomelnice, aducându-şi aminte de prezenţa sa discretă, dăruitoare de binecuvântare.

Episcopul Irineu Crăciunaş Suceveanul a făcut mult bine celor aflaţi în greutăţi, era milostiv, ştiind că măsura iubirii creştine este iubirea fără măsură. A ajutat, în dife­ritele trepte ale slujirii sale, după măsura posibilităţilor, pe toţi cei care-i băteau la uşă, i-a ascultat, miluit şi povăţuit cu părintească şi pilduitoare dragoste.

În perioada cât a slujit în treapta de vicar eparhial, ca arhimandrit şi episcop, a poposit în marile mănăstiri ale eparhiei, le-a cercetat istoria, a întocmit studii şi articole referitoare la vestitele fresce care împodobesc lăcaşurile din nordul Moldovei, a scris mult pe aceste teme, fiind preocupat în mod deosebit de Morală, ca disciplină (latură) a Teologiei.

Când avea 44 de ani, o suferinţă necruţătoare i-a măcinat trupul şi l-a doborât fără milă, într-o perioadă când Biserica aştepta foarte mult de la el. Părinţii de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, contemporani cu evenimentele, îmi spuneau că nu l-au văzut niciodată pe Mitropolitul Iustin atât de îndurerat cum a fost în zilele despărţirii de Episcopul-vicar Irineu Suceveanul.

Înmormântarea bunului Episcop Irineu, cum era numit de contemporani, a avut loc în ziua de 21 ianuarie a anului 1973, în străvechea lavră a Neamţului (pe care a preţuit-o în chip vădit), într-un ales sobor de ierarhi, sub protia Mitropolitului Moldovei şi Sucevei, Iustin Moisescu.