„Treimea este un singur Dumnezeu“

Lucrarea de mântuire efectuată de Hristos a adus totodată o revelare mai amănunţită a lucrării Sfintei Treimi. Dacă în Vechiul Testament se insistă mult asupra existenţei unui singur Dumnezeu în detrimentul politeismului păgân, în Noul Testament avem mai multe descoperiri referitoare la Sfânta Treime.

În continuarea interpretării privitoare la Iconomia Fiului lui Dumnezeu, Fericitul Augustin vorbeşte despre consubstanţialitatea Persoanelor Sfintei Treimi. "După ce am tratat şi am propus credinţei naşterea dumnezeiască a Domnului nostru şi Iconomia Sa umană, Crezul adaugă, pentru a completa credinţa noastră în Dumnezeu, şi pe Duhul Sfânt, Care nu are o natură inferioară în raport cu Tatăl şi cu Fiul, ci, dacă pot spune astfel, este consubstanţial şi împreună veşnic, căci Treimea este un singur Dumnezeu: ceea ce nu înseamnă că Tatăl este acelaşi cu Fiul şi cu Sfântul Duh, ci că Tatăl este Tatăl, Fiul este Fiul, Duhul Sfânt este Duhul Sfânt, această Treime fiind un singur Dumnezeu" (Despre credinţă şi Crez, trad. Bogdan şi Miruna Tătaru-Cazaban, EIBMBOR, Bucureşti, 2010, pp. 53-54). Este interesant felul cum Fericitul Augustin abordează Taina Sfintei Treimi. El porneşte de la consubstanţialitatea Duhului Sfânt cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi. În acelaşi timp, Fericitul Augustin este atent să nu lase impresia că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt doar trei denumiri diferite ale unei Persoane unice aşa cum era crezut de ereticii sabelieni. "Trebuie să avem o credinţă de nezdruncinat, potrivit căreia să spunem că Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu şi Duhul Sfânt este Dumnezeu; că nu există trei dumnezei şi că Treimea este un singur Dumnezeu; că Persoanele Treimii nu sunt diferite prin natură, ci consubstanţiale; că Tatăl nu este când Fiu, când Duh Sfânt, ci este întotdeauna Tatăl, Fiul este întotdeauna Fiul şi Duhul Sfânt este întotdeauna Duhul Sfânt" (Despre credinţă şi Crez).

Lucrarea Duhului Sfânt

Fericitul Augustin era conştient că, deşi hotărârea celui de-al doilea Sinod Ecumenic privind dumnezeirea Duhului Sfânt fusese luată, în practică încă mai existau suficienţi credincioşi care tăgăduiau acest lucru. Aceşti credincioşi considerau că Sfânta Tradiţie nu conţine suficiente argumente în acest sens şi prea puţini Părinţi au dat mărturie despre dumnezeirea Duhului Sfânt. Chiar dacă noi, astăzi, recunoaştem lucrările Sinoadelor Ecumenice drept ziditoare de suflet şi importante pentru propria credinţă, acest aspect nu era prea întemeiat în minţile şi inimile credincioşilor, cel puţin în primele veacuri. Cu toate că în Răsărit, Sfântul Vasile cel Mare discută în amănunt argumente cuprinse în Sfânta Tradiţie în tratatul său Despre Duhul Sfânt, Fericitul Augustin, nedispunând de aceeaşi bază puternică de texte patristice, se vede silit să afirme: "Marii şi învăţaţii exegeţi ai dumnezeieştilor Scripturi încă nu au discutat despre Duhul Sfânt la fel de mult şi detaliat încât să ne fie uşor de înţeles ceea ce Îi este propriu Duhului Sfânt şi ne face cu putinţă să nu-L numim nici Fiu, nici Tată, ci doar Duh Sfânt". Lucrul acesta era parţial adevărat, dar, totodată, şi fals, pentru că existau destule argumente în textele patristice anterioare. Să ne amintim de textele Sfinţilor Atanasie al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului sau Vasile cel Mare. La rândul lor, aceştia se bazau pe textele Sfinţilor Clement Romanul, Irineu al Lyonului, Dionisie al Alexandriei sau Grigorie Taumaturgul. Din păcate, în Apus, cultura patristică a evoluat ceva mai greu. Chiar dacă Irineu al Lyonului şi Clement Romanul au activat acolo, textele lor nu prea erau utilizate în argumentaţia celor care le-au urmat. De asemenea, textele Capadocienilor şi ale celorlalţi Părinţi răsăriteni au ajuns ceva mai târziu în Apus. Totuşi, Fericitul Augustin dovedeşte cu uşurinţă dumnezeirea Duhului Sfânt, chiar dacă nu se bazează decât pe câteva mărturii scripturistice şi (posibil) texte patristice lipsite de autor. "Aceştia (exegeţii) învaţă că El este darul lui Dumnezeu, ca să credem că Dumnezeu nu poate să facă un dar care să-i fie inferior. Totuşi, ei susţin că Duhul Sfânt nu este născut din Tatăl, ca Fiul, pentru că Hristos este unic, şi cu atât mai puţin din Fiul, pentru că ar fi nepotul Tatălui Preaînalt, ceea ce nu înseamnă că nu Îşi datorează fiinţa nimănui, pentru că o are de la Tatăl, de la Care sunt toate. Aceasta pentru a nu ajunge la două principii fără principiu, ceea ce ar fi în gradul cel mai înalt fals şi absurd, nefiind un lucru specific credinţei universale, ci greşelii unor eretici".

Biserica - loc al comuniunii

În debutul secţiunii referitoare la Biserică şi atributele acesteia, Fericitul Augustin consideră că aceasta este o împlinire minunată a poruncii iubirii. "Porunca iubirii ne-a fost dată nu doar cu privire la Dumnezeu, căci se spune: "să iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău" (Lc. 10:27), ci şi cu privire la aproapele, pentru că se spune şi "să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Dacă această credinţă nu îi aduce laolaltă pe oameni într-o comunitate sau într-o societate, în care este împlinită iubirea fraternă, ea este mai puţin roditoare". Chiar dacă Biserica este într-un fel rodul iubirii dintre noi, ea nu reprezintă exclusiv un rezultat al acestei iubiri. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci şi ereticii şi schismaticii şi-ar putea numi adunările Biserici. De aceea, Fericitul Augustin precizează imediat: "Credem într-una Sfântă Biserică, adică universală, pentru că ereticii şi schismaticii îşi numesc adunările tot Biserici, dar prin greşelile lor cu privire la Dumnezeu, ereticii încalcă de fapt credinţa, iar schismaticii, prin separările lor nedrepte, se rup din iubirea fraternă, chiar dacă cred ceea ce credem şi noi. De aceea, nici ereticii nu fac parte din Biserica universală - pentru că aceasta Îl iubeşte pe Dumnezeu - şi nici schismaticii, pentru că Biserica îl iubeşte pe aproapele". Astfel, ereticii greşesc cu privire la credinţă, iar schismaticii, în legătură cu iubirea fraternă. Ei se rup astfel de trupul Bisericii universale. Cu toate acestea, nu putem considera Biserica un loc unde există doar drepţi. Cât timp suntem pe pământ, Biserica este alcătuită din cei care se străduiesc să îşi depăşească neputinţele şi să aibă o viaţă sfântă. "Ea iartă lesne păcatele aproapelui pentru că cere pentru ea însăşi iertarea Celui Care ne-a împăcat cu Sine Însuşi, ştergând toate greşelile trecute şi chemându-ne la o viaţă nouă. Dar până vom dobândi viaţa desăvârşită, nu putem fi fără păcate".

Fericitul Augustin oferă în final şi un rezumat eficient al întregii sale lucrări, cu care încheiem materialul actual. Sperăm că această scriere a lămurit măcar câteva dintre întrebările pe care le avem cu privire la Crez şi ne-a oferit puţină lumină duhovnicească. "Aceasta este credinţa dată celor ce au devenit creştini, în puţinele cuvinte care alcătuiesc Crezul şi sunt cunoscute de credincioşi pentru ca, având credinţă, să se supună lui Dumnezeu; supunându-se Lui, să ducă o viaţă fericită; ducând o viaţă fericită, să-şi cureţe inima, şi cu inima curată să înţeleagă ceea ce cred".