Treptele de pocăinţă în primele veacuri creştine

În primele veacuri, comunităţile creştine au avut o atitudine uşor oscilantă în ceea ce priveşte penitenţa celor care căzuseră în păcate grave: apostazie, crimă, adulter sau desfrânare. Acest fapt se datorează în special inexistenţei unui „sistem“ care să reglementeze perioadele de oprire de la Sfânta Împărtăşanie. Unele comunităţi au fost cuprinse de un rigorism excesiv (a se vedea erezia novaţienilor), iar altele, de laxism. În cele din urmă, soluţia iniţială a constat în formarea unei modalităţi de canonisire cunoscută drept „treptele pocăinţei“.

În cadrul canonului al XI-lea, Sfântul Gri­go­rie, Arhiepiscopul Ne­o­ce­zareei, spune urmă­toa­rele: „Plângerea este afară de uşa casei de rugăciune, unde stând cel ce a păcătuit, trebuie să se roage credincioşilor celor ce intră ca să se roage pentru el. Ascultarea este înăuntru de uşa din tindă, unde trebuie să stea cel ce a păcătuit până la catehumeni, şi de acolo să iasă; ca auzind, zice Sfântul Vasile cel Mare, Scripturile şi învăţătura, să se scoată afară şi să nu se învrednicească de rugăciune; iar prosternarea este ca înăuntru de uşa bisericească stând, să iasă cu catehumenii; şi starea împreună, ca să stea împreună cu credincioşii şi să nu iasă cu catehumenii; cea mai de pe urmă este împărtăşirea cu Sfintele Taine“ (Sfântul Grigorie al Neocezareei, „Canonul al XI-lea“, apud arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bi­se­ricii Ortodoxe. Note şi comenta­rii, Sibiu, 2005, p. 358). Aşadar, aşa cum menţionează Sfântul Grigorie al Neocezareei, există patru trepte ale pocăinţei: plângerea, ascultarea, prosternarea, starea împreună. Practic, odată cu instaurarea disciplinei ca­no­nice de la începutul secolului al IV-lea, s-a reglementat ca fie­ca­re creştin oprit de la Sfânta Îm­păr­tăşanie pentru o perioadă mai lungă de timp să treacă prin aceste patru etape prelimi­na­re înainte de a fi reprimit la comuniunea euharistică.

Înţelesul treptelor de pocăinţă

Astfel, cei care se aflau în treap­ta plângerii nu aveau dreptul de a intra în biserică la Sfânta Liturghie, ci stăteau la uşa acesteia şi le cereau tuturor celor ce nu se aflau sub canon să se roage pentru ei. Această modali­ta­te de canoni­sire era menită să îi împace în primul rând cu comunitatea din care făceau parte şi să evite, astfel, conflictele care măcinaseră unele regiuni în special din cauza ereziei no­va­ţi­e­ne (îndreptată în mod rigo­rist asupra celor care apostaziaseră de la dreapta credinţă). După petrecerea unei perioade de timp (de regulă aproximativ 2 ani) în această treaptă, perioadă care smerea inima celui care păcătuise şi îi ajuta, totodată, şi pe cei care nu căzuseră să îl compătimească şi să sufere alături de el - manifestându-şi ast­fel dragostea lor -, se trecea la etapa ascultării. Atunci, penitentul avea posibilitatea de a intra în biserică şi de a sta în pronaos, fără a intra în naos, şi de a asculta lecturile din Evanghelii şi Apostol. După acea etapă în­de­lun­gată de smerire în faţa comunităţii, creştinul avea posibilitatea de a se bucura de auzirea Evangheliei lui Hristos şi de a înţelege de la ce slavă dumnezeiască se prăbuşise în bezna păcatului. Această etapă era urmată de cea a prosternării, când penitentului i se permitea să intre în naos şi să participe la Sfânta Liturghie până la momentul în care era rostită ectenia pentru catehumeni în­che­ia­tă astfel: „Câţi sunt chemaţi, ie­şiţi! Cei chemaţi, ieşiţi! Câţi sun­teţi chemaţi, ieşiţi, ca nimeni din cei chemaţi să nu rămână! Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm!“ Acesta era momentul când catehumenii ieşeau din bise­rică, de­oa­rece nu le era permis să ră­mâ­nă până la Sfinţirea Darurilor, de vreme ce nu erau botezaţi. Odată cu ei, ieşeau şi creştinii aflaţi în etapa prosternării. În cele din urmă, etapa finală consta în starea împreună, când li se permitea penitenţilor să participe la toată Sfânta Li­turghie, fără a se împărtăşi însă.

Înţelesul tuturor acestor trepte de pocăinţă este unul cât se poate de clar. Apropierea de Hristos a celui care căzuse se fă­cea în mod treptat. Mai întâi, se proceda la o împăcare cu comunitatea euharistică din care pe­ni­tentul făcuse parte, apoi se ajun­gea la ascultarea cuvântului lui Hristos, în continu­are se per­mitea participarea la prima parte a Liturghiei (a catehume­ni­lor) şi, în cele din urmă, participarea la Li­tur­ghie fără a pr­i­mi Îm­părtăşania. Însă, în ca­no­nul al XI-lea al Sfântului Gri­go­rie de Neocezareea expus mai sus ni se spune la final: „Cea mai de pe urmă este îm­păr­tă­şi­rea cu Sfintele Taine“, lăsând să se înţeleagă fie că primirea Îm­păr­tăşaniei se face numai după încheierea trecerii prin cele patru trepte de pocăinţă - un fapt lo­gic în definitiv, fie că primirea Împărtăşaniei însăşi constituie o a cincea treaptă care nu se în­che­ie, de vreme ce şi aceasta se fa­ce „spre iertarea păcatelor  şi spre viaţa de veci“. În definitiv, orice apropiere de Hristos re­pre­zin­tă şi o conştientizare tot mai pro­fundă a propriei noastre pă­cătoşenii.

Treptele de pocăinţă astăzi

În zilele noastre, aplicarea treptelor pocăinţei nu mai este posibilă din mai multe motive. În primul rând, apariţia spo­ve­da­niei individuale în locul celei publice a condus la primi­rea u­nui canon care nu constă exclusiv în oprirea de la Sfânta Îm­păr­tăşanie, ci şi în postire, mi­los­tenii, rugăciune etc. Aşadar, în­locuirea trep­te­lor pocăinţei s-a făcut în speci­al prin diversificarea canonului primit de la du­hov­nic. În plus, în zilele noastre, există încă multe persoane care, deşi au fost botezate în copilărie, nu au ţinut o legătură strânsă cu Biserica şi nu au mai primit Sfintele Taine de foarte mulţi ani. În aceste condiţii, la o even­tu­ală spovedanie, acestea nu ştiu ce înseamnă practic primi­rea Împărtăşaniei şi nu se simt afectate în nici un fel de oprirea de la comuniunea euharistică. De aceea, canonul lor trebuie di­ver­­sificat, dar nu în sensul trep­te­lor pocăinţei din perioada primară, ci în cel al dobândirii vir­tu­ţilor care să intensifice cât mai repede legătura cu Hristos. Totodată, împărţirea cre­din­cio­şi­lor în diversele trepte ale po­că­in­ţei din perioada primară nu le as­cundea aproape deloc celorlalţi creştini greşelile acestora. În contextul în care nu doar du­hov­nicul, ci şi credinciosul trebuie să păstreze secretul spo­ve­daniei, este necesar să nu existe o altă modalitate „exterioară“ de posibilă re­cu­noaş­tere a unor pă­ca­te de moarte în afara pre­zen­ţei la Liturghie fără a primi Îm­păr­tăşania. În caz contrar, am putea fi surprinşi de ma­nif­es­tările rigo­riste ale unor creştini, care se smintesc uneori mult prea uşor în faţa păcatelor celorlalţi, dar care manifestă o indulgenţă totală faţă de cele proprii.

Încheiem acest material cu un cuvânt al Sfântului Grigorie de Nyssa despre faptul că po­că­in­ţa nu ţine de timp, ci de dispoziţia celui care doreşte să se vindece sufleteşte: „Pretutindeni însă în privinţa felului păcatului înainte de toate se cuvine a ţine seama de felul dispoziţiei sufleteşti a celui ce se vindecă şi să nu se creadă că timpul este suficient spre vindecare (căci care vin­decare se face prin timp?), ci de intenţia celui ce se vindecă pe sine prin credinţă“ (Sfântul Grigorie de Nyssa, „Canonul al VIII-lea“, apud arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bise­ri­cii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 2005, p. 457).