Tudor Vladimirescu, jertfă, dreptate și libertate

Martirii neamului românesc au murit din propria lor voință ori mărturisindu-L pe Hristos, ori din dragoste pentru nea­mul și Biserica lor, cum au făcut mai târziu Mihai Viteazul ori Horea, Cloșca și Crișan și ulterior Tudor Vladimirescu, Domn al Țării Româ­nești, „viitorul rege al românilor”, cum apreciază academicianul Dan Berindei.

Mihai Eminescu îi spunea prietenului său Gheorghe Panu: „Panule, tu știi că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot-tot este un șir neîntrerupt de martiri?...”, iar Aron Cotruș, în poezia „Ai noștri sunt acești munți”, spune: „...care dintre neamurile vechi și noi/ are îngropați în sânul lui atâți eroi?/ a cui doină de veacuri pe-aicea plânge?/ cin’ l-a apărat mai dârz de-al năvălirilor puhoi/ și l-a adăpat de-atâtea mii și milioane de-ori,/ cu sânge și sudori ca noi?!...”

Jertfa de bunăvoie a lui Tudor Vladimirescu pe altarul vetrei și al neamului reiese din cuvintele sale, rostite, în 21 mai 1821, către Iordache Olimpiotul cu doar câteva zile înainte de a fi ucis: „Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămașa morții”.

Acest adevăr - al legăturii dintre jert­fa de bunăvoie a Mântuitorului Hristos și cea a „martirilor suferinței românești” - a fost exprimat, în cazul lui Horea: „Cum stă acolo-ntins pe eșafod/ Ca mielul pedepsit în zi de Paște,/ ...”  (Nicolae Nicoară-Horia, Ini­ma lui Horia), sau: „...Ei au fost zdro­biți cu roata și uciși pe Dealul Furcii,/ Au gustat și ei calvarul ca Hristos pe drumul Crucii!” (Eliana Popa, N-am să tac!), cât și în cazul lui Tudor, prin Bogdan Petriceicu Hasdeu, în studiul intitulat „Hrist și Tudor Vladimirescu”, cât și prin George Coșbuc, în poezia Oltenii lui Tudor: „A-mbrăcat cămașa morții/ Domnul Tudor, ca Hristos”.

Faptul că Tudor a murit pentru neamul său a fost mărturisit nu numai de el însuși, ci a fost confirmat ulterior și de cărturarul ardelean Onisifor Ghibu, care scria: „Tudor își păstrează mai departe în istorie și în conștiința poporului său locul plătit cu scump sângele său și aureola de erou și mucenic al neamului...”

Prin aceste jertfe aduse lui Dumnezeu pentru neamul lor, Horea și Tudor au împlinit cuvântul Mântuitorului: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Murind pentru neam, Horea și Tudor de fapt au murit pentru Hristos Însuși, întrucât există o „prezență tainică a lui Hristos în frații Săi prea mici” (Pastorala de Crăciun - 2012 a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel). Așa ne învață Mântuitorul în Evanghelia Judecății de Apoi, că orice faptă a omului săvârșită față de aproapele său (fie bună ori rea) se răsfrânge și asupra Sa: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).

În actul martiric, Hristos Însuși e prezent în martir și Se jertfește împreună cu martirul. Prin aceasta, martirii ne arată credința lor puternică în Învierea lui Iisus și în consecința acesteia - Învierea de obște de la sfârșitul veacurilor.

Omagiu faptei nemuritoare a lui Tudor

În anul „Descătușării” (cum se intitulează cartea Mitropolitului Nestor Vornicescu) și al uciderii lui Tudor Vladimirescu (26 spre 27 mai 1821) se împlineau trei sute de ani de la sfârșitul domniei lui Neagoe Basarab din anul 1521. Anul acesta s-au împlinit cinci sute de ani de la trecerea la Domnul a Voievodului Neagoe Basarab, care a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română în anul 2008, și două sute de ani de la martiriul lui Tudor. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2021 „An comemorativ al celor adormiți în Domnul”, iar Parlamentul României l-a instituit ca „Anul Tudor Vladimirescu” - „erou al națiunii române”.

De aceea, dorim ca prin rândurile de față să-i aducem modesta noastră cinstire, căci s-a jertfit pentru identitatea („aduceți-vă aminte că sunteți părți ale unui neam”, le spunea românilor), demnitatea („ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat”), libertatea („lupt numai împotriva abuzurilor care sfâșie patria mea”) și unitatea întregului „norod românesc”.

Urmăm, astfel, îndemnului Sfântului Apostol Pavel, care scrie: „Aduce­ți-vă ­aminte ­de mai-marii voștri...; priviți cu luare-aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evr. 13, 7).

Steagul creştin al lui Tudor Vladimirescu

În acest context, avocatul Adrian Iscru, pe baza documentelor, a mărturiilor istorice și a fotografiilor existente, a reconstituit steagul Revolu­ției de la 1821. Originalul, care azi nu mai există, a fost pictat (și ulterior sfințit) la Mănăstirea Antim din București, de călugărul David. Pe steagul prezent la Padeș, în 23 ianuarie 1821, era pictată icoana Sfintei Treimi (în culorile roșu, galben și albastru), încadrată de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (care, deși a fost militar, în icoană are în mână o ramură de finic, simbol al păcii și al diplomației) și de Sfântul Mucenic Teodor Tiron (simbol al luptei, căci ține în mâna dreaptă o suliță), care era ocrotitorul spiritual al lui Tudor Vladimirescu. Sfânta Treime era simbolul și expresia dorinței de unitate a românilor din cele trei principate. Aceasta reiese și din textul de pe steag (în partea de jos), unde este reprezentată o acvilă cu crucea în cioc - stema Țării Românești: „Tot norodul românesc pre Tine Te proslăvesc, Troiță de o ființă trimite-mi ajutorință, cu puterea Ta cea mare și în brațul Tău cel tare, nădejde de dreptate acum să am și eu parte” (Gheorghe D. Iscru, Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu). Sintagma „tot norodul românesc” este sinonimă cu aceea a voievodului Vasile Lupu, pe care o regăsim în prefața Cazaniei lui Varlaam, din 1643: „seminția româneas­că de pretutindenea”. Când Tudor a ajuns domn, steagul a devenit drapelul Țării Românești și a fost resfin­țit în 15 mai 1821 la Mitropolie (C. D. Aricescu, Revoluția de la 1821).

Conștiința unității de neam o regăsim atât la Tudor, care le spunea moldovenilor: „Suntem de un neam și de o lege”, cât și la contemporanii săi de peste Munții Carpați, din Ardeal, care, auzind despre el, îl așteptau ca pe un izbăvitor: „Se face înștiințare că de către Răsărit s-au ridicat un crăiuț cu numele de Todoraș, întâi cu puțină oaste, dar din zi în zi ea sporește; până acum s-au adunat câteva sute și mii, Dumnezeu o și ajută, că vrea să facă dreptate, și acum îi în Țara Românească, isprăvește lucrul cu boierii și de se va sfârși lucrul bine acolo până în Paști, o da și într-acoace, că un crăiuț o să vină din jos, ca să ne întâmple laolaltă, să facă și aicea dreptate”. De aceea, academicianul Ioan Lupaș afirma: „Nu-i lipsea lui Tudor nici ideea Unirii, nici simțământul legăturii între cele două Țări Româ­nești din sudul și răsăritul Carpa­ților”.

Procesul afirmării conștiinței de sine și de unitate națională a valahilor de o parte și de alta a Carpaților s-a împlinit în și prin Biserica neamului, care „a plămădit și promovat cultura” prin școală, manuscrise și tipar. Astfel, domnitorii români, clericii ortodocși și cărturarii din toate teritoriile locuite de români pot fi numiți precursori ai „Unirii de bază” de la 1859, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, și ai „Unirii de vârf” din anul 1918. Tudor Vladimirescu este unul dintre ei, căci prin acțiunile lui și în urma „zaverei” - Revoluției din 1821, Imperiul Otoman a hotărât numirea de domni pământeni (după mai bine de o sută de ani de regim fanariot), iar Proclamația de la Padeș (scrisă la Mănăstirea Tismana) și Cererile norodului românesc au constituit modelele pentru prima Constituție românească (scrisă de Tudor în tabăra militară de la Cotroceni, potrivit unei informații din presa engleză a vremii - acad. Dan Berindei), act fundamental pentru ceea ce avea să fie viitorul stat România. Astfel, prin jertfa sa, Tudor a creat condițiile făuririi statului român modern.