Ucenic şi duhovnic într-un şantier al durerii

Din 1998, părintele Ştefan Oproiu slujeşte zilnic în Spitalul "Sfântul Pantelimon" din Bucureşti, ca într-un imens şantier al durerii, în care la fiecare pas viaţa îşi ţipă fragilitatea, înfăţişându-se frust, cu chipurile ei schimonosite de durere sau licărind fulgerător de speranţă. Nicăieri ca într-un spital nu se acumulează atâta suferinţă, nu se topeşte atâta disperare, nu se ard atâtea regrete. Şi tot aici solidaritatea şi iubirea de semeni transformă uneori oceanul de lacrimi în grăitoare tăceri sau rugăciuni, ca semn de mulţumire pentru cei ce salvează. Pentru cei ce vindecă. Şi peste toţi şi toate veghează de sus Adevăratul Vindecător Hristos.

În această intersecţie a suferinţei am pătruns într-o zi de la sfârşitul acestei ierni, însoţindu­l pe preotul Ştefan Oproiu într-una din miile sale "intervenţii" de urgenţă, la căpătâiul unei bătrâne bolnave care, prin fiul său, i-a cerut asistenţa.

După săvârşirea celor de cuviinţă, m-am retras cu sfinţia sa în bisericuţa spitalului, unde am discutat despre ucenicia la căpătâiul suferinţei şi despre slujirea creştină într-un spital de urgenţă. Căci despre felul în care părintele este preţuit aici mă convinsesem încă de la sosire, când deopotrivă medici, asistenţi şi bolnavi îl salutau, îi căutau privirea, discutau cu sfinţia sa, precum o fac rudele între ele.

Spitalul, ogorul pe care uceniceşte şi preotul

"Spitalul este un teren special. Sunt doar câteva locuri în această lume în care omul nu vine de bunăvoie: spitalul, tribunalul şi închisoarea. Fiind un teren special, şi activitatea preotului se modifică. În sensul că are de-a face cu oameni în situaţii-limită. În spital se modifică valoarea timpului. Pentru că unii dintre cei de aici îşi trăiesc ultimele clipe. În acest perimetru al suferinţei se naşte o sensibilitate aparte a bolnavului. Aici însă preotul poate să lucreze foarte frumos, dar cu o condiţie: să fie prezent lângă bolnav. Într-un spital de urgenţă, toate cazurile sunt excepţionale. Îmi amintesc lucruri grozave petrecute aici. Eu i-aş purta în acest spaţiu mai ales pe cei care uită valoarea vieţii, valoarea clipei, valoarea zilei, aceste daruri pe care ni le dă Dumnezeu. Să vadă de câtă suferinţă au parte unii dintre noi. De pildă, cei care îşi pierd familiile în accidente. Şi i-aş mai purta aici să-i vadă şi pe cei care rezistă cu tărie încercărilor şi care m-au îmbărbătat şi pe mine. Care în faţa suferinţei nu dau înapoi. Dar am trăit la Urgenţă şi momente frumoase, cum sunt cele când se nasc copii. Un amalgam de momente care uneori te bulversează, dar care îţi dau şi putere să mergi mai departe", spune părintele Oproiu.

Slujirea deopotrivă a medicului şi a preotului

Într-un spital, munca preotului şi cea a medicului se întrepătrund perfect. "Ajungi de multe ori la bolnav înaintea doctorului, şi după el, dar asta nu înseamnă că ceea ce ai făcut tu se delimitează de ceea ce face medicul. Bolnavul este un întreg. Omul trebuie privit în alcătuirea sa de suflet şi trup. De multe ori, de sufletul lui nu se mai ocupă nimeni. De aceea uneori atrag atenţia personalului, când mă îndrumă către un bolnav şi-mi spune: "Mergeţi în salonul 3, patul 2, pe dreapta". Le amintesc că acolo nu este "patul 2", ci un om care are un nume, o suferinţă, o viaţă, care petrece o situaţie în care cere ajutorul nostru", mai spune părintele Oproiu.

Sfinţia sa ne-a vorbit apoi despre momentele delicate, de mare sensibilitate, când este chemat la vreun bolnav. De grija cu care se apropie de el şi comunică pentru a nu-i trezi bănuieli sumbre, suspiciuni în legătură cu starea de sănătate, durere şi mai mare, suferinţă şi deznădejde. Despre bucuria pe care o simte când vede că bolnavul înţelege rostul rugăciunilor preotului, împărtăşaniei, şi le primeşte apoi cu seninătate. Părintele ne-a vorbit foarte mult despre durere, spunându-mi o vorbă memorabilă: "Durerea este ceva pe care o înţelegi doar când suferi. Se spune că cei mai buni medici sunt cei care au suferit la rândul lor. Care au trecut printr-o durere. Sigur, durerea fizică este în legătură şi cu durerea spirituală, pentru că sufletul nu poate fi despărţit de trup. Vindecarea este absenţa durerii. Omul acestei lumi mai mult repară, mai mult întregeşte. Dar nu desăvârşeşte, pentru că adevăratul vindecător, adevăratul doctor este Hristos".

Ce spune medicul despre preotul de spital

Bulversat de multele şi uneori nedreptele judecăţi cu privire la medici şi preoţi, o zi petrecută alături de ei într-un spital de urgenţă te poate vindeca de nedreptate. O discuţie înainte de plecarea din Urgenţa "Sfântul Pantelimon", cu doamna dr. Teodora Vlădescu, şeful Serviciului de anatomie patologică al spitalului, despre slujirea la căpătâiul bolnavului este lămuritoare şi ziditoare totodată. Căci, cu preţuire, modestie şi discreţie, domnia sa mi-a vorbit despre slujirea preotului şi cea a medicului la altarul vieţii ca despre o binecuvântare.

"Cred că activitatea unui preot de spital este foarte profundă şi foarte importantă. În mod cert, preotul de spital este aproape de bolnav din momentul în care i se solicită serviciul. Şi acest lucru se poate întâmpla chiar imediat după internarea bolnavului, după ce terapia a fost stabilită. De multe ori pacienţii au probleme de sănătate, care necesită şi puţină empatie. Iar un preot are această capacitate de a-i oferi suferindului o vorbă bună, de a-l încuraja şi de a-l determina să fie puternic şi să lupte mai bine cu boala. Cred că lucrul acesta este deosebit, şi sunt foarte bucuroasă că în ultimii ani am constatat că în Spitalul "Sfântul Pantelimon" serviciile pe care le aduce preotul sunt importante şi făcute cu foarte multă dăruire şi dragoste.

Suferinţa este un concept foarte complex. Este percepţia durerii şi a unei stări particulare pe care o are omul bolnav, pe care o conştientizează şi pe care încearcă mai mult sau mai puţin să o stăpânească.

Sunt oameni care suportă dureri inimaginabile cu demnitate şi curaj. Dar şi persoane disperate în faţa ideii de durere. Sunt oameni care numai la gândul că ar putea avea durere se dezechilibrează mintal, şi asta face ca ei să lupte mai puţin cu boala.

Spitalul nostru are peste 20.000 de internări anual. Aici ajung cazurile disperate, foarte mulţi accidentaţi, oameni în mare suferinţă. Noi facem tot ceea ce putem din punct de vedere medical, prin medicii care sunt foarte dedicaţi şi care încearcă să rezolve toate problemele de specialitate. Pe de altă parte, este foarte important să ştim că există şi un sprijin psihologic, pe care câteodată nu avem cum să-l oferim noi, medicii, din cauze multiple legate de specificul muncii în Urgenţă şi de numărul foarte mare de cazuri care se succed zilnic. Din acest motiv, un preot care este permanent în spital poate să aducă alinare atât bolnavului, cât şi familiei lui, căci, în general, la necazuri mari, familiile suferă alături de pacient, şi poate chiar mai mult. Iar un gând bun şi echilibrat din partea unui om îmbrăcat în haina lui Dumnezeu, care crede în bunătate şi în competenţa medicilor, poate să aline suferinţa atât a pacientului, cât şi a familiei lui", ne spune doamna doctor Vlădescu.