Uimirea minții și vederea adevărului la Sfântul Simeon Noul Teolog

Deși lumea este creația lui Dumnezeu, făurită cu desăvârșită înțelepciune dumnezeiască, se pare că de cele mai multe ori ne scapă vederii frumusețea și armonia ei. În general noi, oamenii, nu vedem făpturile lui Dumnezeu, ci trecem, de fiecare dată, pe lângă ele fără să percepem că acestea reprezintă creația unui Ziditor atotînțelept. Sunt însă unele momente, rare, când - privind cerul înstelat spre pildă -, pentru o fracțiune de secundă, o anumită străfulgerare a minții ne descoperă negrăitul tainei ce se află în spatele lumii văzute, adică pe cele nevăzute (cf. Romani 1, 20).

De multă vreme m-a frământat întrebarea: De ce oare nu putem vedea totdeauna lumea creată în toată frumusețea și armonia ei, pe care Ziditorul le-a sădit în ea? Oare Dumnezeu nu a zidit lumea tocmai ca să ne bucurăm de ea, uimindu-ne de înțelepciunea cu care este făcută? Însă am încetat să-mi mai pun această întrebare în clipa în care am întâlnit la Sfântul Simeon Noul Teolog aceste categorice cuvinte: „Nimeni nu poate cunoaște cum se cuvine, cu ochii sensibili, mărimea cerului şi lățimea pământului şi rațiunile tuturor celorlalte. Căci cum va putea cineva înțelege cu ochii trupului cele ce întrec mintea şi înțelegerea?” (Cele 225 de capete I, 34). Și totuși, o rază de lumină este prezentă chiar și aici, întrucât Dumnezeu dorește să împărtășească omului cunoașterea rațiunilor creației Sale, însă nu oricum; ci pentru acest lucru avem nevoie de alți ochi, cu o altă privire. 

Curăția minții

Poate părea surprinzător pentru omul contemporan, dar toți Sfinții Părinți susțin că pentru a putea vedea în chip real lumea este neapărată nevoie ca să ne curățim nu ochii, ci, mai întâi de toate, mintea. Paza minții de gândurile pătimașe ne descoperă prima vedere a lumii care nu se oprește la aparențele sau la limitele ei spațiale. Desigur, se cuvine amintit aici faptul că nu paza și apoi curăția minții luate în sine ne asigură vederea rațiunilor lumii, nici descoperirea vreunor puteri latente sufletului nu pot face aceasta, ci numai harul lui Dumnezeu care vine în mintea curățită: „Numai mintea curățită de gânduri şi eliberată de prejudecăți şi luminată de Mintea şi de harul lui Dumnezeu va putea încerca cum se cuvine, după măsura luminării primite, să contemple făpturile” (Cele 225 de capete I, 34). 

Botezul Duhului

Prin urmare, după ce mai întâi ne-am luptat să ne curățim mintea de gândurile pătimașe, după puterea noastră, se întâmplă și curăția dată de Duhul, pe care Sfântul Simeon o asociază și cu lacrimile pocăinței, în calitate de semn văzut al acestei curății lăuntrice, pe care o numește al doilea botez: „… Și deschizându-și omul ochii minții și privind firea celor ce sunt, cum n-a mai privit niciodată, se umple de uimire și-l podidesc fără să vrea și fără durere lacrimile, prin care se curățește cu al doilea botez, cu botezul acela de care zice Domnul în Evanghelie: «De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va intra în Împărăția cerurilor (Ioan 3, 5)»” (Cele 225 de capete I, 35). 

Trecerea de la simbol la adevăr

Și așa cum lumea văzută se află în relație de simbolizare cu cea nevăzută, cea a dumnezeieștilor rațiuni după care a fost făcută cea dintâi, tot așa se întâmplă și cu Botezul; are o parte văzută care o simbolizează pe cea nevăzută. Așa cum am consemnat, Sfântul Simeon distinge două botezuri, care în fapt nu sunt decât două fețe sau etape ale aceleiași Taine a Botezului: „În primul botez apa este simbolul lacrimilor şi untdelemnul şi ungerea preînchipuiesc ungerea lăuntrică a Duhului; iar al doilea botez nu mai este chip al adevărului, ci însuşi adevărul” (Cele 225 de capete I, 36).

Nu putem să nu observăm aici același accent vădit pus pe experiența reală a harului, iar nu simpla afirmare a existenței acestuia, element specific teologiei Sfântului Simeon. În cazul de față însă, Sfântul Simeon își articulează învățătura pornind de la Taina Botezului, care este una singură. Cunoaștem cu toții ritualul Botezului și toate gesturile care sunt cuprinse în rânduiala acestuia. Nu există nici un moment în care harul Tainei să nu fie prezent, dar cu toate acestea, simpla săvârșire a Botezului nu poate face ca harul prezent în Taină să fie și trăit în chip conștient. Abia când va veni în suflet simțirea „ungerii Duhului”, adică a harului Său, va deveni inteligibil și adevărul Tainei Botezului, dar și al credinței, și al vederii duhovnicești a făpturilor lui Dumnezeu.

În concluzie, trebuie sesizat și reținut faptul că Sfântul Simeon nu este niciodată adeptul unei atitudini pasive sau formale, nici în fața creației lui Dumnezeu, nici în fața Sfintelor Taine. De asemenea, nevoința de curățire a minții este o premisă comună atât con­templației făpturilor, cât și înțelegerii adevărului Tainelor și, în final, desigur nu mai puțin importantă, este necesara experiență întru cunoștință a harului, pe fiecare dintre aceste trepte ale cunoașterii duhovnicești. Numai în acest fel se face trecerea de la simbol - în înțelesul areopagitic al termenului - la cunoașterea adevărului.