Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Un binefăcător uitat al Transilvaniei: basarabeanul Vasile Stroescu

Un binefăcător uitat al Transilvaniei: basarabeanul Vasile Stroescu

Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: Pr. Acad. Dr. Mircea Păcurariu - 11 Aug, 2020

Este bine ca măcar cu ocazia unor comemorări să ne aducem aminte de marii noştri înaintaşi, care, prin munca sau prin sprijinul lor material, au contribuit la propăşirea spirituală, culturală şi economică a neamului nostru. Unul dintre aceşti oameni „mari” a fost cărturarul, filantropul şi patriotul basarabean Vasile Stroescu (1845‑1926), de la naşterea căruia s‑au împlinit 175 de ani și 94 de ani de la trecerea sa la cele veşnice.

În ultimele trei decenii ale vieţii sale, numele lui Vasile Stroescu devenise aproape o „legendă”, fiind cunoscut până şi în cele mai izolate sate ale Transilvaniei, datorită numeroaselor articole şi „mulţămiri” publicate în ziarele timpului, pentru daniile sale generoase acordate unor instituţii culturale şi bisericeşti, dar mai ales şcolilor confesionale româneşti din Transilvania. Din nefericire, după Unirea din 1918 - la realizarea căreia şi-a adus şi el contribuţia - numele său a început să fie uitat. Aşa se face că la moartea sa au apărut puţine articole comemorative, scrise de oameni de cultură ca Ioan Lupaş sau Onisifor Ghibu. Apoi praful uitării s-a aşternut treptat peste memoria lui.

Doar prin anii ’40 ai secolului al XX-lea, un harnic cercetător din Basa­rabia, Gheorghe Bezviconi, i-a consacrat câteva pagini în lucrările lui: Din alte vremi (Bucureşti, 1940), Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru (vol. II, Bucureşti, 1943) şi Profiluri de ieri şi de azi (Bucureşti, 1943). După al Doilea Război Mondial nu s-a mai scris nimic despre el, din motive lesne de înţeles.

Abia în 1984, Mitropolitul Antonie Plămă­deală al Ardealului, fiu al Basarabiei, l-a readus în atenţia oamenilor de cultură în cartea sa Pagini dintr-o arhivă inedită. Documente literare (Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, pp. XXV-XXXII şi 204-219), în care a publicat corespondenţa lui Vasile Stroescu cu Miron Cristea, pe când era episcop la Caransebeş, inclusiv date referitoare la daniile sale.

După 1990 s-au publicat diverse studii şi articole despre Vasile Stroescu, mai ales la Chi­şinău, Bucureşti şi Sibiu. Vom consemna pe cele mai semnifi­cative: Onisifor Ghibu, Oameni între oameni (Bucureşti, 1990, pp. 469-481), cu reeditarea unor lucrări mai vechi şi a unor docu­mente; Mihai Sofronie, Vasile Stroescu şi Astra (în vol. „Astra 130”, Sibiu, 1992, pp. 110-114); acelaşi, Vasile Stroescu, un mare mecenat al românilor transilvăneni (în rev. „Tyragetia”, Chişinău, 1992, nr. 1, pp. 47-54), acelaşi, Vasile Stroescu şi românii transilvăneni (Sibiu, 2002, p. 111), cu indicarea tuturor daniilor mecenatu­lui; Elena Macavei, Vasile Stroescu (în volumul său Asociaţiunea Astra şi Academia Română, Sibiu, 2013, pp. 296-297); Victor Petru Caţavei, Un mecenat al culturii româneşti: Vasile Stroescu (în „Aradul Cultural”, 3, 1996, nr. 1, pp. 4-7) şi mai ales lucrările lui Constantin I. Stan, Vasile Stroescu - luptător pentru desăvârşirea unităţii naţionale româneşti (în „Revista istorică”, 1994, 5, pp. 811-816) şi monografia Minunata tăcere a unui boier basarabean: Vasile Stroescu, 1845-1926 (Bucureşti, 1999), cu multe date referi­toare la acţiunile sale filantropice.

La Chişinău, de asemenea, au apărut mai multe studii şi articole, între care: Dinu Mihail, Vasile Stroescu n-a dispărut (în rev. „Literatura şi arta”, nr. 23 din 7 iunie 1990); vol. Academicieni din Basarabia şi Transnistria, a doua jumătate a secolului al XlX-lea - prima jumătate a secolului al XX-lea (Chişinău, 1996), dar mai ales medalionul scriitorului Iurie Colesnic din cartea sa Basarabia necunoscută (vol. II, Chişinău, 1997, pp. 22-27), cu date noi referitoare la familia Stroescu. Şi tot aici menţionăm lucrarea lui Eugen Şt. Holban Figuri basarabene (Paris, 1990, pp. 62-64).

Merită să fie menţionate şi datele care apar la Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1966-2003. Dicţionar (ed. a III-a, Bucureşti, 2003, p. 793) şi Enciclopedia Ortodoxiei Ro­mâneşti (Bucureşti, 2010, p. 612). Aşadar, avem destul de puţine lucrări despre acest însufleţit filantrop şi patriot basarabean.

Câteva repere biografice

Cunoscând aceste studii şi articole care i-au fost consacrate, se impun câteva date privitoare la originea sa, dar mai ales la marile lui acţiuni filantropice şi patriotice. Potrivit cercetărilor genealogice ale istoricului Gheorghe Bezviconi, Vasile Stroescu se trăgea dintr-o veche familie boierească din stânga Prutului; un Ioan Stroescu Jitnicerul era atestat documentar în 1862. Părinţii viitorului mecenat erau Vasile Stroescu (1795-1875) şi Profira, n. Manoli Guţu (1808-1856), proprietari a zece moşii în Basarabia. Au avut 15 copii, dintre care au rămas în viaţă doar opt: Mihail (1836-1889), Gheorghe (1840-1922), Constantin (1843-1895) şi Vasile (1845-1926), şi patru fete: Ana (căs. Kazimir), Maria (căs. Druganov), Elena (căs. Martos) şi Ecaterina (căs. Şumanschi).

Vasile s-a născut la 11 noiembrie 1845 în satul Trinca, judeţul Hotin, în nordul Basarabiei, unde tatăl său avea o moşie. Şi-a petrecut co­pilăria la Trinca. A urmat liceul din Ka­meneţ-Podolsk şi Liceul „Richelieu” din Odessa, după care a făcut studii de drept la Universitatea din Sankt-Petersburg, pe care le va desăvârşi la Universitatea din Berlin, care i-a conferit doctoratul în ştiinţe juridice. A dobândit, deci, o pregătire aleasă, fiind, în acelaşi timp, un cunoscător al mai multor limbi de circulaţie; pe lângă limba maternă şi limba rusă, pe care le stăpânea la perfecţie, mai cunoştea şi germana, franceza, engleza şi italiana.

Numeroasele călătorii pe care le-a făcut în diverse capitale şi oraşe europene (Berlin, Viena, Paris, Basel, Lausanne, Londra, Roma, Budapesta şi multe altele), dar şi în Africa, în America de Nord şi de Sud, în Australia şi Asia i-au lărgit orizontul cultu­ral, încât era un adevărat „spirit enciclopedic”. De regulă, sta luni în şir în staţiunea climaterică din Davos, Elveţia (se pare că suferea de plămâni), de unde pornea în multe călătorii. Iată, de pildă, ce aflăm dintr-o scrisoare pe care i-a trimis-o, din Paris, la 8/21 noiembrie 1913 lui Partenie Cosma, directorul Băncii „Albina” din Sibiu: „La 5 decembrie (1913) mă îmbarc la Cherbourg pe vapor austriac (12.000 tone) al Pacific Steam Navigation Company, şi la 27 decembrie vom sosi la Buenos Aires. În cale, vaporul se va abate pe la Lisabona, Madera, Pernambuco, Rio de Janeiro, Montevideo... În calea lungă de trei săptămâni, urât cred că nu-mi va fi. La Buenos Aires socot să stau până la începutul lunii aprilie (1914) sau, dacă mi se va părea vremea prea lungă, voi trece în Australia şi de acolo în aprilie mă voi duce la New York, San Francisco, Japonia, China, India, Suez, Constantinopol, Odessa” (1). După izbucnirea Primului Război Mondial a rămas în Odessa, până în 1918. (Va urma)

 

Note bibliografice

Gheorghe Bezviconi, Boierimea Moldovei ­dintre Prut şi Nistru, vol. II, Bucureşti, 1943, şi Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol. II, Chişinău, 1997, pp. 22-23.

(1) „Telegraful Român”, nr. 14 din 8/21 februarie 1914, p. 560, reprodusă şi de Mihail Sofronie, Vasile Stroescu şi românii transil­văneni, Sibiu, 2002, p. 47. Faptul că s-a publicat o asemenea scrisoare în ziarul şagunian se explică prin aceea că mulţi preoţi din Transilvania îi solicitau ajutorul financiar direct la Davos, deci voia să se ştie că nu se găseşte în această staţiune pentru mai mult timp.

Citeşte mai multe despre:   Vasile Stroescu