Un binefăcător uitat al Transilvaniei: basarabeanul Vasile Stroescu (II)

Este bine ca măcar cu ocazia unor comemorări să ne aducem aminte de marii noştri înaintaşi, care, prin munca sau prin sprijinul lor material, au contribuit la propăşirea spirituală, culturală şi economică a neamului nostru. Unul dintre aceşti oameni „mari” a fost cărturarul, filantropul şi patriotul basarabean Vasile Stroescu (1845-1926), de la naşterea căruia se împlinesc anul acesta 175 de ani și 94 de ani de la trecerea sa la cele veşnice. 

În 1867, Vasile Stroescu s-a reîntors de la studii din Berlin şi s-a angajat ca judecător la Tribunalul din Hotin. A deţinut acest post până în 1875, la moartea tatălui său, când a demisionat, consacrându-se de acum înainte administrării imensei sale averi. Moştenise 8.000 ha de pământ (proba­bil „deseatine” ruseşti), precum şi herghelii de cai arabi şi de rasă Orlov (necesari pentru trupele ruseşti de cavalerie), cirezi de vite şi turme de oi, imobile. Printr-o administrare ingenioasă a proprietăţilor, a ajuns să deţină 25.000 ha de pământ. Terenurile sale agricole le dă în arendă, dar numai unor moldoveni, înfiinţând „obşti ţărăneşti”, care erau o noutate la vremea aceea şi care au prosperat mereu sub raport econo­mic.

Deţinând o asemenea avere şi nefiind căsă­torit, Vasile Stroescu şi-a îndreptat atenţia spre instituţiile şi şcolile româneşti de pretutindeni, care aveau nevoie de ajutorul său material. Notăm, pentru început, ce a făcut pentru românii din Basarabia. În primul rând trebuie con­semnată ctitorirea unor biserici, în satele în care avea moşii, în nordul provinciei. Este ctitorul bisericilor din Trinca, satul natal, Pociumbăuţi, Sofrânceni şi Zăicani. De pildă, în Zăicani s-a ridicat o biserică din piatră şi cărămidă, cu hramul „Sfânta Treime”; avea un turn-clopotniţă, pe latura de apus, cupolă pe naos, aşezată pe o bază pătrată, înconjurată de patru turle mai mici, în fiecare colţ al bazei; avea deci şi elemente specifice arhitecturii
eclesiale ruseşti. Pisania preciza că s-a terminat în anul 1872, fiind ctitorită de „proprietarul” Vasile Stroescu.

Tot Vasile Stroescu a oferit banii necesari pentru construirea unor spitale (mai corect: dispensare medicale) în mediul rural, la Trinca şi Brătuşeni. Nu trebuie să fie trecut cu vederea faptul că în 1899 Vasile Stroescu a oferit autorităţilor ruseşti din Basarabia o parte din averea sa, în vederea deschiderii unor şcoli româneşti, dar a fost refuzat. Iar fratele său Mihail a solicitat autorităţilor să creeze o catedră de limba română la Universitatea din Odessa, angajându-se să suporte toate cheltuielile. Considerăm că este potrivit să consemnăm în acest context şi daniile făcute de Mihail Stroescu (1836-1889) unor aşezăminte culturale din Vechea Românie şi din Tran­silvania. De pildă, a oferit Guvernului de la Bucureşti sume importante de bani pentru construirea Ateneului Român şi a azilului „Elena Doamna” din Bucureşti, precum şi 100.000 de florini la „Asociaţiunea pentru sprijinirea învăţăceilor (ucenici, n.n.) şi sodalilor (calfe, n.n.) români meseriaşi din Braşov” (întemeiată de preotul Bartolomeu Baiulescu, cel care a şi condus-o între anii 1870 şi 1884). Din această donaţie s-au acordat ajutoare multor tineri meseriaşi români. A înfiinţat două spitale (dispensare) în satele Stolniceni şi Costești din Basarabia şi a trimis câţiva medici la Viena, Berlin şi Paris pentru specializare.

Negăsind înţelegere la autorităţile ruseşti din Basarabia de atunci, Vasile Stroescu urmează exemplul fratelui său, îndreptându-şi atenţia spre fraţii săi din cealaltă parte a Prutului. Aşa se face că în anul 1902 a oferit Ministe­rului Instrucţiei şi Cultelor din Bucureşti suma de 200.000 de lei pentru construirea de şcoli în sate sărace din judeţele Suceava, Neamţ, Botoşani şi Dorohoi. În 1908 a mai oferit 100.000 de ruble, tot pentru construirea altor şcoli în mediul rural.

O danie deosebit de importantă a făcut în 1906, când a vizitat „Expoziţia jubiliară” de la Bucureşti (la 40 de ani de domnie a regelui Carol). Atunci a oferit Guvernului României suma enormă de 200.000 de lei aur, depuşi la o bancă, pentru construirea unei catedrale. Din nefericire, nu s-a făcut nimic şi nici nu se ştie care a fost soarta daniei. Iată ce scria Onisifor Ghibu în 1926, în legă­tură cu această danie: „În Bucureşti, surprins că nu a găsit o măreaţă catedrală a Ortodoxiei noastre, aşa după cum văzuse el în Rusia şi după cum se aştepta să găsească şi la noi, Stroescu îşi deschide baierele pungii şi, cu câteva sute de mii de lei, puse bazele unui fond pentru zidirea catedralei, rugând Ministerul Cultelor din acel timp să deschidă o subscripţie publică pentru completarea su­mei necesare. Oficialitatea uită în curând iniţiativa atât de frumoasă a boierului basarabean. Fondul, augmentat (mărit, n.n.) cu dobânzile banilor lui Stroescu, fu administrat de Casa Şcoalelor, fără ca legatul ridicării catedralei să se săvârşească până astăzi”. Moravuri tipic bucureştene, perpetuate până în zilele noastre!

Vasile Stroescu şi românii ardeleni

Dacă propunerile făcute Gu­vernului din Bucureşti n-au găsit înţelegerea cuvenită, Vasile Stroescu şi-a îndreptat atenţia spre fraţii lui din teritoriile intracarpatice. Astfel, în tim­pul lucrărilor de zidire a Catedralei Mitropolitane din Sibiu (1902-1906) a oferit suma de 3.000 de lei. Peste un deceniu va oferi 100.000 de coroane pentru ridicarea clădirii Institutului Teologic din Sibiu, în anii 1912-1913 (totalul cheltuielilor s-a ridicat la suma de 290.712 coroane, deci donaţia lui Vasile Stroescu a aco­pe­rit o treime din cheltuieli).

Este greu de prezentat întreaga operă filantropică desfăşurată de marele mecenat şi patriot în folosul românilor transilvăneni. Vom consemna doar daniile mai substanţiale, în primul rând cele acordate celor două mitropolii, de la Blaj şi Sibiu, precum şi „Asociaţiunii transilvane pentru literatura şi cultura poporului român” (ASTRA). În prealabil, considerăm că trebuie să punem în lumină motivele care l-au determinat pe Vasile Stroescu să se ataşeze atât de mult de românii aflaţi sub o stăpânire străină, nevoiţi să lupte mereu pentru apărarea limbii şi a fiinţei naţionale româneşti. Într-o scrisoare adresată comitetului de conducere al „Societăţii studenţeşti Petru Maior” din Budapesta, în 1912 (când le-a oferit 12.000 de coroane), Stroescu scria că suma respectivă „o dau în onoarea şi în numele celui mai mare român ardelean, Ioan Slavici, autorul Părintelui Tanda din Sărăceni...”, care „prin opul său am învăţat a cunoaşte şi a iubi pe românii din Ungaria” (Austro-Ungaria de atunci, n.n.). Recomanda ca suma respectivă să formeze un fond care să se numească „Fondul Ioan Slavici pentru «casa» (căminul, n.n.) studenţilor din Budapesta”; mai recomanda să se cheltuiască doar 1.000 de coroane pe an, iar restul să fie depuşi la Banca „Albina” din Sibiu sau la o altă bancă cu dobândă de 5%. (Va urma)

Notă bibliografică

Mihail Sofronie, op.cit., pp. 20, 37 şi 79-82. Nu este exclus ca în afară de „Popa Tanda” şi de alte opere literare ale lui Ioan Slavici, Stroescu să fi cunoscut şi alte lucrări ale acestuia, care prezentau situaţia românilor aflaţi sub stăpânire străină: Românii din Ardeal (Bucureşti, 1910, 124 p.), Românii de peste Carpaţi (Bucureşti, 1911, 93 p.) ori lucrările mai vechi: Românii din regatul Ungariei şi politica maghiară (Bucureşti, 1892) şi o lucrare în limba germană tot despre Ardeal (1881, p. 237).