Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Un binefăcător uitat al Transilvaniei: basarabeanul Vasile Stroescu (VI)

Un binefăcător uitat al Transilvaniei: basarabeanul Vasile Stroescu (VI)

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Acad. Dr. Mircea Păcurariu - 23 Oct, 2020

După evenimentele din 1918, în această perioadă de bucurie și entuziasm românesc, Vasile Stroescu a plătit scump patriotismul său şi atitudinea proromânească. Pro­fesorul Iustin Frăţiman din Chișinău scria că soldaţi ruși bolşevici, aflaţi în Basarabia, „cu o sălbăticie nemaipomenită au prădat tot ce au întâlnit în cale. Având cărţile preţioase din biblioteca lui Vasile Stroescu, de pildă, acești vandali moderni au făcut trei zile de-a rândul foc în sobe”.

În toamna anului 1918, Vasile Stroescu a făcut parte din „Consiliul naţional al unităţii românești”, constituit la Paris în 28 septembrie 1918, sub conducerea lui Take Ionescu (1858-1922). Din acest consiliu mai fă­ceau parte: dr. Ion Cantacuzino, dr. Constantin Angelescu, Toma Ionescu, George G. Mironescu, Constantin Basarab-Brâncoveanu, Nicolae Titulescu, ardelenii Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Partenie Cosma. Şi tot la Paris a avut contacte cu delegaţia română trimisă la Conferinţa de Pace, sub con­ducerea lui Alexandru Vaida-Voevod. În felul acesta, putem să-l numărăm și pe Vasile Stroescu printre marii patrioţi care au militat pentru Unirea Basarabiei cu România: Pan Halippa, Ion Pelivan, Ion Inculeţ (toţi trei absolvenţi ai Seminarului din Chişinău), Pavel Gore, Daniel Ciugureanu, Pantelimon Erhan, Ion Buzdugan, Elena Alistar, Gherman Pântea, Ştefan Ciobanu, arhimandriţii Gurie Grosu (viitorul mitropo­lit) şi Dionisie Erhan, preoţii Alexandru Baltaga, Andrei Murafa şi mulţi alţii.

După realizarea unităţii statale din 1918, Vasile Stroescu a fost ales deputat al Parlamentului României, pe listele Partidului Naţional din Basa­rabia. Era o frumoasă dovadă a recunoaşterii pe care i-o datorau românii de pretutindeni. În data de 29 decembrie 1919, la Ateneul Român din Bucureşti s-au deschis lucrările primului Parlament al României întregite, în prezenţa regelui Ferdinand şi a reginei Maria. Preşedinte „de vârstă” a fost desemnat Vasile Stroescu, care a şi luat cuvântul. În cadrul acestei şedinţe solemne s-au ratificat actele de unire ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, Basa­rabiei şi Bucovinei cu țara-mamă. A fost ales deputat şi în viitoarele alegeri.

În iunie 1923 s-a constituit, la Bucureşti, „Liga Culturală a drepturilor omului” (o secţie a organizaţiei omonime europene), care l-a ales preşedinte pe acelaşi Vasile Stroescu. Printre fondatorii ligii figurau şi alte personalităţi ale vieţii politice şi culturale de atunci: Constantin Rădulescu-Motru, Virgil Madgearu, Constantin Mille, basarabeanul Zamfir Arbore, Constantin G. Costa-Foru, Victor Eftimiu, Camil Ressu, Corneliu Medrea ş.a. Stroescu a sprijinit financiar şi această ligă. 

Cinstire din partea contemporanilor

Încă din 24 mai 1910, Vasile Stroescu a fost ales membru de onoare al Academiei Române. În acelaşi an, Consiliul Comunal al oraşului Bucureşti a hotărât ca una din străzile Capitalei „să poarte numele marelui binefăcător al nea­mului nostru”. Iar la 25 mai 1910 a fost ales membru de onoare al Ligii Culturale Române din Bucureşti, care milita pentru unitatea naţională.

În Transilvania, după cum am arătat şi în alte pagini, s-a bucurat de aceeaşi cinstire. Astfel, în cadrul Adunării Generale a „Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român” (ASTRA), ţinută la Dej, în 18-19 septembrie 1910 st.n., la propunerea preşedintelui ei, Andrei Bârseanu, a fost ales membru de onoare. În octombrie 1910, din Odessa, Vasile Stroescu mulţumea pentru această alegere. Nu­meroasele articole publicate în presa vremii, mai ales în Transilvania, constituie o altă mărturie asupra preţuirii pe care i-o acordau românii de pretutindeni. 

Sfârşitul

Bătrân şi bolnav, marele mecenat al neamului s-a stins din viaţă la Sanatoriul Elisabeta din Bucureşti, în ziua de 14 aprilie 1926. Gu­vernul de atunci i-a organizat „funeralii naţionale”. A fost înmormântat la cimitirul „Sfânta Vineri”, pe Calea Griviţei, în Bucureşti. Un modest bust, aşezat pe un soclu înalt, îi străjuieşte mormântul. Într-un articol comemorativ publicat în revista „Transilvania” a „Asociaţiunii Astra” se relata că marele mecenat şi-a lăsat prin testament toată averea ţăranilor români din Basarabia. Un gest frumos, pe care numai un „nobil mecenat” ca Vasile Stroescu putea să îl facă.

Cu prilejul trecerii lui la cele veşnice s-au scris numeroase articole în presa vremii. Dintre acestea, reţinem doar trei, scrise de mari oameni de cultură şi membri ai Academiei Române. De pildă, la înmormântarea sa a vorbit şi profesorul Ioan Lupaş de la Universitatea din Cluj, care spunea, între altele: „În timpuri de grea încercare, când urgia guvernelor maghiare de la Budapesta începuse a se năpusti tot mai violent asupra vieţii sufleteşti a poporului nostru, ameninţat cu extirparea modestelor lui aşezăminte religioase-culturale, generosul boier basarabean Vasile Stroescu s-a ivit pentru noi ca un trimis al lui Dumnezeu, aducându-ne nu numai puternice cuvinte de încurajare în lupta noastră defensivă, ci şi îmbelşugate mijloace de aju­tor material, de sprijin bănesc. Nu cred să fi fost vreo şcoală sau biserică românească strâmtorată ai cărei slujitori, făcând apel la dărnicia lui Vasile Stroescu, glasul lor să fi răsunat în deşert. Dimpotrivă, darurile şi ajutoarele lui se revărsau în toate satele, ca o rouă cerească menită să învioreze arşiţa sufletelor ajunse uneori în pragul deznădejdii. Această dărnicie împărătească devenise proverbială în tot cuprinsul Transilvaniei şi Banatului...”.

Iar Vasile Pârvan, în şedinţa Academiei Române din 25 mai 1926, spunea: „S-a stins din viaţă lăsând ca amintire neuitată actele sale de mare generozitate, prin care a ajutat puternic înaintarea culturii naţionale a neamului românesc şi a sprijinit cu deosebire în momente de grele încercări existenţa, nu o dată ameninţată, a multor instituţii sociale şi bisericeşti din Ardeal. S-a făcut vrednic de recunoştinţa întregului neam românesc.”

Onisifor Ghibu scria tot atunci: „Vasile Stroescu a devenit un adevărat salvator al românismului ardelean. Mai ales când, în 1907, în urma legii dra­conice a lui Apponyi, cultura românească era sortită pieirii şi învăţământul public din Ardeal era pe cale să dispară, Stroescu a apărut ca un mântuitor care îşi deschide larg inima şi băierile pungii pentru mântuirea noastră... Între 1909 şi 1914, puţine sate din Ardeal au rămas care să nu fi primit ajutoare pentru biserici şi pentru şcoli de la acest nobil binefăcător... A fă­cut să ajungă în mâna autorităţilor noastre bisericeşti, şcolare şi culturale, frumoasa sumă de un milion de coroane, cu scopul de a ajuta cu ea cultura, şi în special şcoala românească din Ardeal. Prin această faptă, care e cu atât mai măreaţă cu cât mai rare sunt faptele de acest soi, Vasile Stroescu a intrat în Panteonul românilor nemuritori”.

În sfârșit, nu trebuie să-l trecem cu vederea nici pe istoricul Gheorghe Bezviconi din Basa­rabia, care scria în 1943: „Dacă există un nume care trebuie amintit cu sfinţenie de toţi românii, acela este al lui Vasile Stroescu. Acest nume leagă Basarabia de toate regiunile unde se aude graiul românesc, în special în părţile îndepărtate ale Maramureşului şi ale ţinuturilor din Transilvania. Un nume care acolo a intrat în legendă, deşi nu se ştie exact decât o parte din marile realizări şi donaţii făcute de acest darnic şi nobil basarabean”.