Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
Un centru ocrotit de Sfinții Apostoli Petru și Pavel
Grija creștină față de aproapele îmbracă forme diverse de implicare și jertfă din partea Bisericii, a slujitorilor ei, care dovedesc nu numai o slujire aproape continuă, ci și o dăruire exemplară. Recent, am vizitat Centrul de găzduire „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, din localitatea Ciorani, județul Prahova, Protoieria Urlați, unde părintele paroh Constantin Radu dezvoltă un frumos și important proiect filantropic.
Într-o lume în care sărăcia și viciile oamenilor generează mai mult ca oricând violență, suferință și durere semenilor, Biserica se dovedește a fi „corabia salvatoare”, cum spune părintele Constantin Radu, a unor ființe zvârlite brutal și nedrept la periferia vieții. Acolo unde nu mai există speranță, Biserica se transformă în casă. În familie și, mai presus de toate, în viață de la capăt.
În Parohia Cioranii de Jos II, datorită Bisericii, verbul „a găzdui” a îmbrăcat de mult forma concretă a dragostei și responsabilității față de cei care, fie vremelnic, fie pe perioade mai lungi, ajung într-un moment în care viața lor depinde doar de un gest. De o mână întinsă.
Casă pentru cei alungați
Centrul de găzduire „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din această localitate prahoveană este locul în care, pentru semeni de-ai noștri, a trăi a însemnat uneori o cană de ceai fierbinte, o pătură, un medicament sau o vorbă de încurajare. Spunem aceasta pentru că în vechea clădire, în teribila iarnă a anului 2012, au fost cazate peste 30 de persoane surprinse de viscol pe șoselele din apropiere. În anul următor, fosta casă socială a primăriei a devenit centru de găzduire pentru mame cu copii supuse violenței domestice. O perioadă de timp, aici au fost găzduite și femei bătrâne, care se întrețineau singure, Biserica oferindu-le hrana necesară, cazarea și căldura pe timp de iarnă.
„După acreditarea oficială și după primirea binecuvântării Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, centrul acesta, susținut de Parohia Cioranii de Jos II, a devenit filie a Centrului de zi #Sfântul Stelian$, de la Urlați, proiect în care este implicat fiul meu, părintele Manuel Radu. Cu ajutorul primăriei, am modernizat clădirea, am modificat-o în așa fel încât să corespundă noilor cerințe. Aici ajung, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, mamele cu copii alungate de soți, femei bătute de bărbați. Am avut în gazdă, spre exemplu, o fată cu trei copii timp de trei săptămâni, după care s-a întors acasă. Dar sunt și cazuri de care ne îngrijim perioade mai lungi. Fata care se află în acest moment aici cu cei doi copii ai săi este la noi de un an și jumătate. Fetița cea mare a fost înscrisă la școala din comună. Clădirea aceasta a funcționat mai tot timpul ca o barcă de salvare pentru aceia care au avut nevoie de sprijin și ajutor din partea Bisericii”, ne spune părintele paroh Constantin Radu.
Voluntariat din dragoste de aproapele
Tot ceea ce se întâmplă în centru este resposabilitatea exclusivă a Bisericii. De aceea, părintele trebuie să asigure necesarul pentru buna viețuire a celor ajunși aici. „Pe lângă clădire, am primit de la primărie aproape 300 mp de teren în concesiune, pe care cultivăm legume pentru susținerea centrului. Noi ne autogospodărim. Nu primim ajutor din altă parte, ci numai de la Biserică. Oferim masă, cazare, îmbrăcăminte, asistență religioasă, medicamente pentru copii. Facem totul voluntar, cu dragoste. O singură persoană este angajata parohiei. Ea prestează muncă atât în sfântul locaș, cât și în acest centru, unde funcționează opt locuri de cazare. Când ajung la noi persoane aflate în impas, facem mai întâi anchete sociale, și abia după aceea le #adoptăm$. Împreună cu fiul meu, părintele Manuel Radu, de la Centrul de zi #Sfântul Stelian$ din Urlați, am hotărât ca din fondurile noastre și din cele obținute de la donatori și sponsori să înființăm în aceeași curte și un centru #after-school$ pentru copiii credincioșilor din comună. Acestora intenționăm să le oferim, pe lângă asistența necesară în pregătirea temelor, și o masă caldă. Clădirea este ridicată deja, urmând să o dotăm și să o pregătim pentru ceea ce vom dezvolta acolo”, mărturisește părintele Constantin Radu.
Am discutat apoi cu sfinția sa despre cauzele abandonului familial, ale violenței domestice, fenomene cărora Biserica încearcă să le găsească o rezolvare. „Ca preoți, ne implicăm în viața parohiilor noastre și chiar în rezolvarea multiplelor probleme ale enoriașilor. Oamenii ne privesc ca pe niște salvatori, pentru că uneori mediem sau suntem chemați să rezolvăm situații disperate. Ne străduim să ținem comunitatea unită, să o ferim de încercări violente. Acolo unde este necesar, oferim săptămânal pachete cu alimente, pentru că avem în parohie mulți oropsiți. Problemele cu care se confruntă semenii noștri sunt generate în primul rând de sărăcie. Apoi din cauza unor vicii, cum este alcoolismul. Atunci apare dezbinarea și femeile sunt alungate cu copiii în stradă. Ceea ce fac eu ca paroh, fac pentru că așa trebuie să se comporte un preot. Fie că le-am obținut aprobări pentru conectarea la rețeaua de curent electric, fie că le-am scos morții de la morgă și i-am înmormântat creștinește, fie că uneori le sunt #taximetrist$, transportându-i la spital sau în alte locuri unde au treburi, fie că le procur îmbrăcăminte pentru copii, rămân, în esență, același: părintele lor. Poate de aceea credincioșii mă consideră un fel de salvator. Dar eu fac totul din dragoste față de Dumnezeu și față de semeni”, ne mai spune părintele paroh.
O lecție despre viață
Înainte de plecare, am discutat și cu Georgeta Mocanu, îngrijitorul și supraveghetorul centrului, de la care am aflat lucrul cel mai important pentru cei care ajung aici: toți învață ceva care să le folosească în viață. „De pildă, fata care se află acum aici, Adina, când a venit la noi nu știa să gătească. Acum a învățat și-și hrănește singură copiii. Mai mult, lucrează în grădină. La început, nu cunoștea nici plantele pe care urma să le cultivăm”, spune doamna Mocanu. Iar Adina, tânăra de 27 de ani, alungată cu copiii de acasă, pare a fi înțeles ceva din această tristă lecție a vieții: faptul că „fără ajutorul Bisericii, nu știu ce se întâmpla cu noi. Aici am primit sprijin, ajutor pentru copii. Aici am învățat ce este liniștea. Mai ales pentru viața copiilor mei”...