Un chip al demnității și credinței în vremuri grele

Parohia Boteanu-Ienii a organizat recent evenimentul „In Memoriam – Părintele Ilie Imbrescu”, în parteneriat cu Biblioteca Centrală Universitară, unul dintre inițiatorii acestuia fiind Paul Imbrescu, fiul părintelui. A fost un prilej de reamintire a unuia dintre aprigii mărturisitori ai credinței ortodoxe în închisorile comuniste, preot, scriitor și poet. Poeziile regăsite în volumul „Trepte de har” au fost scrise în închisoare, iar câteva versuri sunt inscripționate pe monumentul, inaugurat şi sfinţit în curtea Bisericii Boteanu-Ienii.

Știm deja că există o legătură între preotul Imbrescu și Biserica Boteanu-Ienii, unde a slujit între anii 1946-1947. Care este însă semnificația zilei de 19 noiembrie?

Tatăl meu a fost arestat în noaptea de 26 spre 27 martie 1948, când eu aveam mai puţin de 12 ani, iar din acea noapte nu l-am mai văzut niciodată. Pentru mine, el este într-adevăr un sfânt. Fie-mi iertat acest subiectivism! La data de 19 noiembrie 1949, preotul Ilie I. Imbrescu a fost lăsat să moară în celulă, deşi avea nevoie de intervenţie chirurgicală imediată, în spital. Așadar, în 19 noiembrie 1949, preotul Ilie I. Imbrescu a fost martirizat în puşcăria politică Aiud.

Foarte important este faptul că în anul 1995, la 22 septembrie, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Penală, din Bucureşti, a reluat, în recurs, sentinţa penală nr. 1025 din 1 iulie 1948 a Tribunalului Militar Bucureşti, prin care preotul Ilie I. Imbrescu a fost condamnat la 15 ani muncă silnică pentru „crimă de organizare şi participare la formaţiuni de tip fascist”. După ce a constatat că faptele pentru care au fost condamnaţi, în 1948, toţi componenţii grupului „Salvarea Neamului” la pedepse atât de grele nu s-au comis în realitate, a fost pronunţat Recursul în anulare şi, prin Decizia nr. 2317 din 22 septembrie 1996, s-a hotărât: „se impune achitarea lor”. Care poate fi concluzia? Personal, sunt îndreptăţit să afirm că majoritatea intelectualilor, „crema ţării”, care au fost arestaţi şi persecutaţi atât de rău sunt nişte victime a căror singură vină a fost aceea că şi-au iubit cu adevărat patria.

Anii 1933-1949 au fost o perioadă densă în viața părintelui, dar și a familiei sale. Pe scurt, ce amintiri v-au marcat atunci și cum vă vorbea tatăl despre tot ce i se întâmpla?

Pot spune că am amintiri cu tatăl meu până în noaptea de 26 spre 27 martie 1948, când a fost ridicat din casa în care locuiam, iar de atunci nu l-am mai văzut niciodată. Era un om deosebit de blând, calm şi senin. O singură dată l-am văzut efectiv furios. Avea nişte ochi albaştri minunaţi, blânzi, de culoarea cerului după ploaie, dar deosebit de pătrunzători, pe care, când mă privea direct, nu aş fi fost capabil să-i mint niciodată. Ca un amănunt amuzant pot să vă precizez că le spuneam tuturor că „vreau şi eu ochi ca cerul, ca ai lu’ tata”, iar cineva, în glumă, mi-a spus că tata, când era mic, se uita mereu la cer. Și am început să merg şi eu cu ochii spre cer, aşa că genunchii mei erau mereu juliţi. Noaptea de 26 spre 27 martie este cea în care poliţiştii care răscoliseră toată casa l-au „invitat” să-i însoţească până la secţia de poliţie ca să confirme că percheziţia s-a desfăşurat fără incidente şi se va întoarce imediat. Tatăl meu m-a sărutat şi mi-a spus să fiu cuminte, să o ajut pe mama şi să am mereu încredere în Dumnezeu. Repet, a fost ultima oară când l-am văzut.

Vorbiți-ne și despre chipul preoțesc al tatălui dumneavoastră și atmosfera din casa părintească.

În primul rând era un om cu adevărat credincios, sincer. El nu se îndoia nici o clipă de grija Celui de Sus pentru fiecare dintre fiii Săi pământeşti. Pentru el ziua nu putea începe decât cu rugăciunea de dimineaţă, iar seara, oricât de obosit ar fi fost, avea totuşi puterea de a-şi face rugăciunea înainte de culcare. Mi s-a povestit de către persoane care s-au eliberat din Aiud că şi în închisoare, în ciuda tuturor interdicţiilor şi pedepselor, nimic nu îl oprea să facă rugăciunile pe care le credea potrivite, iar la sărbători, cânta din celulă aproape întreaga Sfântă Liturghie ca să o audă toţi deţinuţii, mulţi dintre ei devenind cu adevărat credincioşi chiar în închisoare. De aceea, era adesea trecut la „zarca”, celebra celulă de chinuire a Aiudului. De altfel, mama mi-a relatat că şi în timpul procesului, când intra instanţa de judecată, el binecuvânta, ca un preot convins ce era, întreaga asistenţă, ca şi când toţi ar fi venit să se roage, nu la un proces.

Chiar și o scrisoare, adresată mamei mele din lagărul de la Slobozia din 25 iulie 1945, începea cu „Bunul Dumnezeu şi Maica Domnului nu ne vor părăsi” (sau „…să ne aibă în grijă”) şi se termina cu crezul său, „Singura nădejde pe care o am, ca întotdeauna, este: Bunul Dumnezeu ”. Întreaga sa conduită era rodul unei educaţii creştine primite de acasă, unde şi tatăl său (bunicul meu, care era de asemenea preot și îl chema tot Ilie) stabilise un mod de viaţă foarte frumos.

Aș dori să fac unele precizări referitoare și la fizionomia sa. Era un bărbat destul de înalt, cu privirea blândă, care pătrundea şi mângâia sufletul oricât de trist ar fi fost, iar îmbrăcat în odăjdii şi tânăr fiind, era într-adevăr un preot impunător şi chiar frumos, pe care îţi plăcea să-l asculţi rugându-se şi slujind, care te determina să te rogi cu bucurie Domnului. Asemeni unui dirijor care îndrumă şi armonizează o întreagă orchestră, avea talentul de a aduce la unison întreaga asistenţă în biserică, reuşind să creeze o atmosferă de pace sufletească şi înălţătoare evlavie. Cu timbrul vocii sale, dublat de talentul deosebit de orator, era foarte apreciat, ascultat şi iubit de enoriaşi. Predicile de la sfârşitul slujbelor erau limpezi, clare, îţi dădeau încredere în Dumnezeu şi parcă te luminau şi îmbărbătau. Asta era şi dorinţa lui.

Se aștepta preotul Imbrescu să fie închis?

Pe la începutul anului 1948, când i s-a atras atenţia că pentru atitudinea sa riguros creştină va fi arestat şi a fost sfătuit să plece din ţară, a declarat cu toată fermitatea că „atunci când lupii atacă stâna, păstorul nu trebuie să-şi părăsească oile, ci, din contră, trebuie să se aşeze în fruntea lor şi să le apere cu propria lui viaţă”. Şi aşa s-a şi întâmplat! Eu cred, astăzi, că aceasta a fost, aproape, o premoniţie, dar sunt convins că s-a jertfit cu toată dragostea pentru „oile păstorite de el”. Mă întreb, însă, dacă „toate oile” au înţeles şi, mai ales, dacă au meritat?

Când a început părintele să scrie poezii?

Ca scriitor, tatăl meu a „cochetat” de foarte tânăr cu poezia şi a ajuns la apogeu, normal, în ultima perioadă a vieţii sale, în Penitenciarul Aiud. Legat de această latură a talentului său, mă bucur că pe data de 19 noiembrie, s-a lansat volumul de poezii „Trepte de har” care conţine, de fapt, toată opera lui poetică. Încă de tânăr, s-a implicat în felurite moduri în viaţa socială, inclusiv în participarea cu articole la diverse ziare sau publicaţii. Pentru a acoperi toate formele „scrisului”, preotul Ilie I. Imbrescu, „ucenicul harului Divin”, cum se autodenumea, a scris şi cărți.

Aveți vreo poezie preferată din ceea ce a scris părintele?

Dintre poeziile scrise în temniţa Aiudului, mă gândesc la prima strofă din „Rugăciune în robie”: Ajuns-am robi la slugi cu pofte grase/ De sângele din trupul nostru supt.../ Cu guri ce nu mai vor nimic să lase. Şi, ca un fel de „testament” pe care am încercat să i-l îndeplinesc, „Piatră vie” din care reproduc versurile scrise pe monumentul inaugurat şi sfinţit pe data de 19 noiembrie, în curtea Bisericii Boteanu-Ienii: Întoarce-mă ‘n a îngerilor pază/ Zideşte-Ţi iar Biserica şi ‘n mine/ Şi la răscrucea Veacului m’ aşează... / Că ard când văd cum iadul încă ‘şi ţine / Deschise porţile din care ‘şi latră/ Prigoana hulelor făr’ de ruşine/ Iisuse fă-m’ apostolească piatră.