Un mare arhitect și familia sa, între binefăcătorii Bisericii

Se împlinesc anul acesta șapte decenii de la trecerea la cele veșnice a cunoscutului arhitect George Matei Cantacuzino. El și familia sa reprezintă modele de binefăcători ai Bisericii pe care, în vremuri bune sau dificile, au ajutat-o cu danii substanțiale. Arhitectul evocat reprezintă oamenii veritabili care au răbdat suferințe în tăcere și umilință, mai ales în ultima parte a vieții, dar care au aflat mângâiere și recunoaștere în Biserica ai cărei fii erau. 

George Matei Cantacuzino a fost un om plurivalent, arhitect, renumit al vremii lui, scriitor, eseist, pictor. Mare parte a familiei sale trăia în Europa Occidentală. A cunoscut încercările a două războaie sângeroase și ale dictaturii comuniste, acerbă în primii ani, aflându-se printre cei care au făcut temniță pe nedrept alături de mulți oameni valoroși. Era legat de tradițional, de cultura veche, fiind în același timp arhitect, pictor și desenator modern.

În amintirile lui, cum sunt eseurile autobiografice, Scrisori către Simon, mărturisește: îNu sunt român, pentru că m-am născut român, dar fiindcă, încă copil, am ales în deplină libertate România, ca o temă de cugetare, de evlavie și dragoste”. Se considera român într-o țară de mare farmec și de puține virtuți, îîn care se găsesc câteodată eroi, dar nu sfinți, nici filosofi, în care lumea moare ușor, fără a ști să trăiască. Unde lumea gândește pripit, fiind anarhică pentru tot ceea ce o depășește, și conservatoare pentru ceea ce e dominat de ea”. Mai adaugă: îRomânia își terfelește tradițiile și ironizează credința”…

Arhitectul a fost un om valoros și statornic, într-o perioadă a extremelor, făcând legătura între arhitectura și cultura de altădată cu perioada modernă în care a trăit.

S-a născut și a copilărit la Viena. Acolo a învățat, în familie, pe lângă limba română, franceza și germana. A studiat mai târziu la Paris, București și Montreux.

Familia Cantacuzino își are rădăcinile în veacul al XI-lea, în Bizanț. Sunt celebri împărații Cantacuzini: Ioan al VI-lea și Matei, din veacul al XIV-lea, cel dintâi fiind singurul împărat bizantin ale cărui memorii s-au păstrat până în vremea noastră. Avea să abdice de bunăvoie și s-a retras într-o mănăstire din Mystra, unde a devenit monah. Ce mare jertfă reprezintă pentru un împărat al Bizanțului să renunțe la onoruri și avuții, înalte dregătorii, glorie, cinste și să aleagă calea slujirii lui Hristos! Cantacuzinii au avut mulți reprezentanți în Țările Române, în Valahia, dar și în Moldova.

Șerban Cantacuzino și nepotul acestuia, Ștefan, împreună cu familia lor, s-au remarcat în veacul al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea. Șerban a iubit mult cultura și progresul, astfel încât unii au numit perioada respectivă Renașterea Cantacuzină.

Tot familia Cantacuzinilor, în urma unui pelerinaj, a construit la Mănăstirea Sinaia splendida biserică, dorind să le amintească mereu de Muntele Sinai și de Țara Sfântă, înălțând în 1682 un superb chivot în piatră la poalele Carpaților. Spitalul și Biserica Colțea sunt, de asemenea, darul familiei Cantacuzinilor.

Nepotul lui Șerban Cantacuzino, Sfântul Constantin Vodă Brâncoveanu, a fost neîntrecut iubitor al Bisericii, artelor, arhitecturii, muzicii, picturii, meșteșugurilor, fiind printre cei mai mari domni pe care i-a avut pământul românesc.

Așadar, arhitectul George Matei Cantacuzino se putea mândri în familia sa cu o coroană de chipuri politice și culturale remarcabile. Nu-i era străină nici înrudirea cu Alexandru Ioan Cuza, Vasile Cantacuzino, arhitectul Budești, cu scriitori și personalități de prim rang, între acestea Martha Bibescu, Barbu Știrbei, George Balș și alții asemenea.

A avut o copilărie frumoasă și, încă din vremea prunciei, atunci când și-a vizitat pentru prima dată bunicii din Hoisești, nu prea departe de Iași, George Matei Cantacuzino a descoperit frumusețea peisajului moldav. A călătorit mult, în toată Europa. A ajuns mai târziu în îndepărtata Americă și a fost preocupat dintru început de carte.

Înainte de a studia la școlile renumite de la Paris, Montreux ori din alte locuri, s-a simțit legat de artă și arhitectură. Privea în oglindă marile construcții din Europa întreagă, rămânea în parcuri sau în preajma coloanelor, care îi șopteau tainic aspirația de a ajunge către înaltul cunoașterii.

A ascultat și a privit ani la rând către spectacolul anotimpurilor, după cum spunea. Îi plăceau luminile de înserat, când soarele trecea dincolo de culme, dar și răsăriturile, lumina clară și cea difuză.

Se întreba dacă a devenit arhitect fiindcă s-a jucat cu simetriile grădinilor imperiale, cu privirile de ore întregi ale cascadelor și ale havuzurilor marilor fântâni, fiindcă a fost preocupat prea mult de lumina schimbătoare a zilelor pe domurile de aramă sau pe colonadele palatelor și pe marmura statuetelor…

A călătorit de timpuriu la Paris și Roma, vizitând castelul de la Versailles, cunoscutele grădini ale Vaticanului, care deveneau o permanentă temă de lucru, meditație și visare.

A obținut diploma de bacalaureat la vechiul Colegiu „Sfântul Sava” din București, unde a cunoscut oameni de valoare, între care poetul Ion Barbu, arhitectul Horia Teodoru, criticul de artă Ion Vianu. În perioada școlii, împreună cu un prieten de liceu, s-a oferit voluntar în războiul contra Puterilor Centrale. A devenit atunci cel mai tânăr sublocotenent al Armatei Române, participând la luptele de la Mărășești și Soveja.

După Tratatul de Pace din 1918 a pornit pe jos străbătând Moldova pentru a desena și picta. S-a bucurat atunci și de o expoziție organizată la începutul anului 1919 cu picturi, desene, schițe. Promitea încă de atunci…

În timpul vacanțelor, înainte de a începe propriu-zis arhitectura, l-a secondat pe un cunoscut arhitect venețian care renova Domeniul Mogoșoaia. Exista încă de pe atunci o anumită vocație pe care rudeniile și mai ales mătușa sa, Martha Bibescu, au observat-o. Se păstrează scrisori între cei doi care vorbesc despre speranțele considerabile nutrite de ea în legătură cu nepotul ideal și preferat.

Aceasta a fost poarta care i s-a deschis mai târziu pentru Școala de Arte Frumoase din Paris, cu prestigiu internațional, pe care a urmat-o într-o perioadă de revoltă ideologică.

După cum mărturisea, elevii școlii pariziene studiau în ateliere sub supravegherea unui mentor care era ales de către ucenici după reguli clare. Dascălii erau arhitecți renumiți care obținuseră premii importante, țineau cursuri, explicau frecvent discipolilor și mai ales îi supravegheau în perioada vacanțelor, pentru a observa evoluția lor. Atelierele în care lucrau erau mult diferite de marile metropole din Europa, iar durata studiilor, cu trei, patru ani mai îndelungată decât se obișnuia la alte școli. Mai târziu avea să explice că în îndelungata perioadă a învățat lucruri pe care le-a deprins doar ­analizând și urmărind cu atenție activitatea dascălilor săi, străduindu-se să deprindă taina arhitecturii înalte. Student excepțional, George Matei Cantacuzino a devenit și un desenator pasionat, folosind desenul ca mijloc de comunicare cu natura, peisajul sau imaginea orașelor: îdesenul nu este niciodată o simplă copiere a naturii, dar întotdeauna o transpunere, deci un act al inteligenței”.

Încă din perioada studenției a lucrat în birouri de arhitectură, dar în același timp era preocupat de cercurile culturale și lucrul în echipă, având colegi cu care împărțea osteneala şi bucuriile de la birou și numeroasele încercări ale acelor ani. Ținea aproape în fiecare zi o pagină de jurnal, scria, picta și desena. A luat parte la marile evenimente culturale care erau întâlnite în marile orașe europene. Și-a făcut prieteni printre pictori, arhitecți, cărturari, muzicieni, fiind un om sensibil și dăruit în totalitate.

Primul său proiect a fost Mogoșoaia: palatul, logia, zidurile și încăperile cu istoria lor. Peste toate acestea, mintea tânără a lui George Matei Cantacuzino și-a pus amprenta. A acceptat cu plăcere oferta Marthei Bibescu de a prelua supravegherea șantierului de la Rupolo, un cunoscut arhitect italian. A proiectat scara exterioară din colțul de nord al palatului care duce la Marea Logie, a reparat zidul de cărămidă, a transformat vechea bucătărie în atelier pentru mătușa lui și a adăugat diferite lucrări construcției.

S-a ocupat apoi de Banca Chrissoveloni, situată în vechea Cetate a Bucureștilor, în preajma Mănăstirii Stavropoleos.

În perioada ascensiunii către lumea arhitecturii a călătorit la Paris, prin Budapesta, Viena, München, Stuttgart și Strasbourg, de multe ori cu trenul sau cu automobilul. A vizitat Belgia și Olanda. I se întâmpla să călătorească dintr-un oraș în altul, spunea el, fără alt scop, decât a privi. Dar, atunci când privea, învăța…

Atras în mod deosebit de Viena, locul familiar de odinioară, a explorat arhitectura și arta splendidă a locului. A călătorit de multe ori și în Italia, spunând că Italia joacă același rol-cheie pe care l-a jucat în Antichitate Grecia pentru romani.

S-a pregătit intens, iar peste ani realizările sale reflectau toate peregrinările și căutările... Vorbea de popasuri fără de care călătoriile lor nu au sens. Spunea că și deșertul are nevoie de oaze. Aceste momente de oprire sunt singurele în care poți cuprinde ceva din zările lăuntricelor tale stăpâniri…

Perioada interbelică i-a fost plină de realizări. S-a căsătorit în 1926, a avut doi copii, băiatul născut la Paris și fata la București. A devenit arhitect diplomat al Guvernului francez. Era deja foarte apreciat în România și în lume. Proprietatea Polizu, mai multe case în preajma Mării Negre, șantierul de la Mogoșoaia (care a continuat timp de 10 ani), multe clădiri din București, Palatul Suțu, pe care l-a restaurat, și alte obiective i-au adus mari bucurii, dar și tristeți, cum s-a întâmplat îndată după cutremurul din 1940, când a fost acuzat, după ce unul dintre imobilele Bucureștiului de atunci, construit din materiale de slabă calitate, s-a dărâmat. După cum avea să stabilească justiția, el nu a avut vreo vină, constructorul nu a fost suficient de responsabil.

S-a simțit atras de crezul tinerilor liberali din jurul lui Gheorghe Brătianu, dar și al politicienilor cunoscuți, Constantin Argetoianu, Armand Călinescu, Grigore Gafencu, Nicolae Titulescu și alții. Era apropiat și de oamenii literelor, Tudor Arghezi, Mihai Ralea, Mihail Sebastian, Tudor Vianu și alții.

O prietenie deosebită a păstrat-o cu rudeniile, apropiate sau mai îndepărtate, cum a fost Martha Bibescu sau Marina Brâncoveanu. A încercat să-i ajute pe cei din familia Callimachi, Crețianu, Kretzulescu, Mavrocordat, Sturdza.

Era atras de frumusețea autentică, asculta cântecul mării, glasul vântului, creația deplină s-a îndreptat către cele ale credinței, biserici, începând cu proiectul Bisericii Flămânda, care a fost construită, în perioada 1937-1942, la Câmpulung Muscel, culminând, mai târziu, cu impozante clădiri în spațiul Centrului eparhial al Arhiepiscopiei Iașilor.

A fost fascinat de Brâncuși. Mărturisește în scrierile lui că l-a întâlnit de mai multe ori, iar acele dialoguri erau lungi desfătări spirituale. O dată au rămas până la două dimineața împreună, au filosofat și au râs. A afirmat despre Constantin Brâncuși că avea o inimă de aur.

Apreciindu-i-se calitățile, a fost profesor onorific la diverse școli superioare, Academia de Arte Frumoase din București, Școala de Arhitectură din București, profesor onorific de istorie și teorie a arhitecturii și de geometrie analitică la Academia de Arte Frumoase, apoi Universitatea Politehnică l-a avut profesor onorific de arhitectură peisagistică, la Institutul de Urbanism. A susținut conferințe pe teme culturale și de arhitectură, a scris și a oferit informații prețioase celor din tagmă.

Multe din conferințele sale au fost publicate. Notele de călătorie din Orientul Apropiat și Mijlociu, lucrări despre tendințe în arhitectura românească, mai multe caiete de artă și critică au fost publicate în colecția Simetria, iar prestigioasa Editură Cartea Românească avea să-i tipărească câteva cărți: Palladio, Arcade, firide și lespezi și Pătrar de veghe.

A păstrat legături apropiate cu Institutul Britanic din București, cu Institutul Cultural Francez din capitala României, în cadrul cărora a conferențiat sau a participat la evenimente academice și culturale deosebite. A avut în anul 1939 o expoziție colectivă la New York, unde a călătorit cu vaporul și s-a bucurat de o largă apreciere. George Enescu a concertat cu prilejul vernisării expoziției la pupitrul orchestrei filarmonicii din New York. A repurtat un mare succes acolo, unde a rămas timp de patru luni. Întrucât i s-a apreciat în mod special lucrarea de mare arhitect, a fost răsplătit cu titlul de cetățean de onoare al orașului New York.

Amintim alte proiecte arhitecturale coordonate: Palatul Kretzulescu - 1937, Conacul din satul Drugănești, care aparținea Marinei Brâncoveanu. A abordat pentru Drugănești același spirit creator folosit la Mogoșoaia cu vreo 15 ani mai devreme. A extins planul Conacului de la Drugănești, transformându-l într-o adevărată vilă, cu o compoziție axială simetrică.

Avea mereu contacte cu artiști, diplomați și oameni din Europa care se aflau în vizită în România, cu unii dintre ei împrietenindu-se în urma călătoriilor pe care le-au întreprins în diverse locuri.

Mărturisea la un moment dat, mai ales după 1944, că se simte străin în propria țară. Lucrurile, realitățile, oamenii nu mai erau aceiași ca în tinerețile lui. Vânturi neprielnice băteau împotrivă.

În urma unei tentative de a pleca din țară, eșuată din pricina unor trădări, a fost închis, interogat în mod repetat de Securitate, acuzat de legături cu diferite persoane din Europa. A stat ascuns pentru o vreme într-un conac și într-o clădire a Legației Franței, dorind chiar să ceară azil politic din partea acesteia.

În cele din urmă a cunoscut greutatea temniței la Jilava, Aiud și Pitești. În 1954 a fost eliberat. Se simțea tot mai rău. A lucrat o vreme la Direcția Monumentelor Istorice din București. Aici lucrau foști aristocrați și intelectuali pe care regimul comunist îi socotea incomozi. S-a ocupat atunci de restaurarea Palatului Suțu din Capitală, dar a alcătuit un inventar sistematic, având sute de fișe, schițe, fotografii, dar și recenzii de reviste ale artei și arhitecturii pentru monumentele Capitalei, biserici, mănăstiri, schituri. Le-a adunat într-un volum, pierdut între timp.

Pentru o perioadă inspector la Direcția Monumentelor Istorice, a lucrat pentru restaurarea mai multor biserici de o mare importanță eclesială și istorică, cum ar fi Mănăstirea Sucevița şi Biserica „Sfântul Sava” din Iași. A avut cuvinte frumoase despre aceste monumente, iar în ultimii ani de viață, deși era detestat și nedreptățit de regimul aflat la putere, cu ajutorul Mitropolitului Iustin Moisescu, a fost arhitectul neoficial al Mitropoliei din Iași (1957-1960). Din mărturiile arhimandritului Partenie Apetrei și ale unor părinți din Moldova care l-au întâlnit pe cunoscutul arhitect George Matei Cantacuzino, știu că maicile de la mitropolie, părinții consilieri eparhiali și diferite persoane l-au tratat cu multă atenție. Mitropolitul Iustin Moisescu l-a poftit de câteva ori la Schitul Bucium de lângă Iași. Lângă bisericuță, arhitectul a proiectat o casă monahală cu trapeză, chilii, cerdacuri. Proiectul prevedea și etaj, dar autoritățile comuniste nu l-au îngăduit. A fost ultima lucrare pe care a proiectat-o. Între cei care l-au cunoscut atunci se numără și renumita cercetătoare a Academiei Române, Zamfira Mihail, fiica preotului Paul Mihail, care s-a bucurat de prietenia cu marele arhitect, iar tatăl său a purtat lungi și interesante discuții în perioada neagră și cumplit de apăsătoare a anilor â57-â60. Era convins că Iașii sunt un oraș de o mare importanță arhitecturală, istorică și simbolică, și îl asemăna cu cetățile Transilvaniei: Sibiu, Sighișoara, Brașov, sau Roma în Italia, Varșovia în Polonia, Heidelberg în Germania sau Oxford și Cambridge în Anglia.

Cele trei clădiri construite în curtea mitropoliei (Birourile Centrului eparhial, Biblioteca, Arhiva), apoi căminul maicilor și căminul slujitorilor catedralei cu reședința episcopului-vicar, refacerea Palatului mitropolitan și lucrările de la Bucium și diferite biserici și mănăstiri pentru care Mitropolitul Iustin Moisescu i-a cerut sfatul îl așază pe George Matei Cantacuzino printre binefăcătorii Bisericii. Şi-a împlinit cu responsabilitate datoria. În ultimii ani a lucrat ca arhitect la Comisia Monumentelor Istorice. S-a arătat a fi un creștin adevărat, un binefăcător, un om discret, răbdător și, peste toate, deosebit de valoros. O excepție! Un fel de monah! Părinții de la Catedrala Mitropolitană din Iași, care l-au cunoscut și prohodit în toamna anului 1960, când trupul lui i-a fost așezat la cimitirul Eternitatea din Iași, aminteau despre un om cum puțini a avut România în vremea lui.

Cuvinte de gratitudine domnului profesor dr. Valeriu Stoica pentru discuția purtată pe seama marelui arhitect şi pentru bibliografia oferită.