Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Un preot de odinioară

Un preot de odinioară

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Florin Bălănescu - 14 Apr, 2021

Preotul Nicolae Cos­ti­nes­­­­cu s-a născut la 17 mar­tie 1859, în târgul Şte­­­­­­fă­­neş­ti, judeţul Botoşani. Pă­rinţii săi au fost Sultana, fiica preotului Constantin Popovici din satul Bobuleşti, acelaşi judeţ, şi Costache Costinescu (originar din Ardeal, numele iniţial de familie fiind Costin), vătaf boieresc pe mo­şia lui Neculai Mavrocordat din Ştefăneşti.

A urmat şcoala primară în satul natal, apoi în satul Crăciu­neni, comuna Todireni, judeţul Botoşani, unde tatăl său s-a mutat cu familia, devenind vătaf pe moşia boierului Constantin Timuş. A învăţat în particular în casa preotului lo­cal, alături de copiii acestuia şi de cei ai boierului, până la înfiinţarea, în anul 1868, a şcolii de stat din comuna Şătrăreni, acelaşi judeţ, pe care a început-o în acelaşi an şi a terminat-o în anul 1872, după care s-a angajat contabil la proprietarul moşiei. În anul 1878, s-a înscris în clasa a IV-a a Şcolii Primare din Iaşi a institutorului Toma Săvescu, iar în toamna anului 1878 a fost admis la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” din acelaşi oraş, fiind bursier din clasa a II-a până la absolvire, în anul 1882.

În luna noiembrie a aceluiaşi an, s-a căsătorit cu Iulita, fiica cea mare a preotului Gheorghe Bart din satul Ripiceni, judeţul Botoşani. Vor avea 14 copii, toţi terminând diferite şcoli şi devenind oameni de nădejde.

În acea perioadă, preoţii nu erau plătiţi de stat, ci de enoriaşii din localităţile în care slujeau. În anul 1883, Nicolae Costinescu a încheiat cu locuitorii satului Măşcăteni, judeţul Botoşani, un contract cu angajamente de ambele părţi. În baza acestuia, Mitropolia Iaşi a aprobat hirotonia sa, care a avut loc la 3 aprilie 1883, la Biserica „Sfântul Spiridon” din Iaşi. În acelaşi an, a venit ca preot paroh în satul Măşcăteni, despre care povestea mai târziu că, la sosirea lui, oamenii erau mai toţi săraci, cu gospodării neorânduite. În anul 1895, a înfiinţat aici prima şcoală de cătun cu trei clase, numită şcoală de zi, în care a suplinit, ca învăţător, până în anul 1901.

În anul 1897, Mitropolia i-a propus să-i ţină locul, ca suplinitor, preotului din parohia vecină Ionăşeni, care era bolnav şi a şi murit în anul următor. Enoriaşii au cumpărat o casă unde Nicolae Costinescu avea să se mute împreună cu familia sa, care în acel an avea 11 copii. De la 1 iulie 1900, a rămas aici definitiv ca preot paroh, slujind în satele Ionăşeni, Măşcăteni şi, pentru o perioadă, Coştiugeni şi Şoldăneşti din acelaşi judeţ. Încă de la mutare, preotul a înaintat, cu acordul enoriaşilor, un memoriu către Mitropolia Iaşi, prin care a cerut aprobare pentru construirea unei biserici de zid cu bani adunaţi de la săteni, în toamna anului 1905, Mitropolia Iaşi trimiţând încuviinţare pentru strângerea de ofrande. La 19 iulie 1906, a fost sfinţit locul viitoarei biserici şi a fost pusă piatra de temelie, iar la 26 iulie 1925 a fost sfinţită biserica, având hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena”.

Până în anul 1935, când a ieşit la pensie după 52 de ani de activitate, a fost un exemplu pentru oamenii satelor în care a slujit. Fire vulcanică, voinţă de fier, gândire pozitivă, minte ordonată, gând activ, într-o continuă mişcare, econom, chibzuit şi pre­văzător, fără a fi lacom, tenor cu o voce neîntrecută (a înfiinţat şi condus corul pe mai multe voci al bisericii), mereu la dispoziţia să­te­nilor, nu numai duhovni­ceşte, ci şi ca sprijin material. A lăsat casa parohială şi cele trei biserici ale satului Ionăşeni în bună stare, curate şi reparate.

Ulterior, s-a mutat la Iaşi, unde a slujit, fără a fi fost angajat, la capela Spitalului Paşcanu, până în anul 1945. A murit în prima zi de Paşti a anului 1949, fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea din acelaşi oraş, alături de soţia sa, decedată în luna august 1943.