„Un preot trebuie să-i aducă bolnavului biserica în salon”

Spitalul Clinic de Urgenţă de Chirurgie Plastică, Reparatorie şi Arsuri din Bucureşti este o instituţie medicală prea puţin cunoscută. Fostă maternitate, această clădire nu foarte impunătoare este un loc în care excelenţa profesională şi bunătatea umană lucrează împreună pentru binele celor internaţi aici. Părintele Gheorghe Camil Pavel este singurul preot al bolnavilor de aici. Un om al lui Dumnezeu, care face din însăşi viaţa sa o misiune de ajutorare a celor neputincioşi.

Sunteţi un preot printre foarte multe halate albe. La o primă vedere, contrastul este izbitor, cum vă percep oamenii din spital?

Când pacienţii mă văd intrând în salon, măresc ochii şi mă întreabă: "S-a întâmplat ceva, părinte?", deoarece ei cred că preotul apare în ultima clipă sau la ultima spovedanie sau ultima împărtăşanie. De aceea spun că preotul nu trebuie să sperie. Eu chiar aş propune ca preotul să aibă o supra-reverendă albă. Oamenii asociază negrul cu un aspect funest, cu moartea în general, dar nu este întotdeauna valabil, ştim că negrul este şi o culoare elegantă şi căutată, dar într-un asemenea context pare altceva. Avem mai multe feluri de pacienţi: pacienţi cu voie şi pacienţi fără voie.

Pacienţii fără voie sunt cei care suferă din cauza electrocutării, arsurilor cu materiale inflamabile, cu gaze sau ca urmare a unor explozii. Pacienţii cu voie sunt cei nemulţumiţi de trupul lor. Este un mare păcat să nu fii mulţumit de felul în care te-a lăsat Dumnezeu şi să-ţi faci tatuaje, implanturi, piercinguri (n.r., un accesoriu metalic corporal), toate acestea sunt lucruri păgâne - un mare afront adus lui Dumnezeu - şi provoacă dureri foarte mari. Un implant este mai greu de extras decât de introdus. Un aspect care mă impresionează plăcut este acela că vin oameni necunoscuţi, nu neapărat din familie, care ajută alţi oameni aflaţi în suferinţă. Adică sunt de acord să li se preleveze piele de pe diferite părţi ale corpului, impresionaţi fiind de un om care suferă grav, vin şi spun, fără nici o pretenţie: "Te ajut".

"Cea mai uşoară cale de a ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu este prin boală"

Oameni care convertesc suferinţa în credinţă cunoaşteţi?

Urmarea păcatului este boala. Bunul Dumnezeu spune că din orice trebuie să învăţăm şi să scoatem un folos. Dacă suntem sănătoşi, să-i mulţumim lui Dumnezeu că suntem sănătoşi şi să fim cu atât mai mult credincioşi. Dacă suntem bolnavi, să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat o boală, şi aici să ne amintim de cele spuse de Sfinţii Părinţi, parafrazând: "Doamne, anul acesta nu m-ai cercetat, de ce, că anul acesta nu am avut nici o boală? Ce se întâmplă?" Cea mai uşoară cale de a ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu este prin boală, prin suferinţă, pentru că se spune: Pedepseşte-mă Tu, aici, Doamne, puţin (că viaţa e puţin, e o secundă faţă de veşnicie, nici o secundă. 1.000 de ani sau o secundă în faţa lui Dumnezeu nu e nimic, nu? Sau are aceeaşi semnificaţie), decât să fiu pedepsit veşnic. Pe unii boala îi îndreaptă spre credinţă şi mulţi se apropie de Dumnezeu.

Dintre cei mulţi care se apropie de Dumnezeu, un procent important se regăseşte şi în acest spital?

Da. Trebuie spus că sunt mai multe feluri de oameni: unii cred numai în doctori, alţii cred numai în Dumnezeu şi câţiva care cred şi în Dumnezeu, şi în doctori.

Cei care cred numai în doctori, cam 90%, sunt atei sau consideră că preotul nu îi poate ajuta pe deplin. Spunea cineva că există o zonă mică în Grecia, unde oamenii cheamă întâi preotul şi apoi doctorul, când cineva este bolnav. Şi nu numai în această ţară. Spun ce am auzit eu. Se cheamă întâi preotul, pentru că te gândeşti: sufletul trebuie să-l salvez, care este nemuritor, că dacă vrea Dumnezeu face şi corpul bine. Am avut un caz când bolnavul mi-a spus: "Te rog, părinte, lasă-mă, lasă-mă, că vine doctorul". Mulţi nu realizează şi nu poţi să-i condamni cu nimic.

Ce faceţi în astfel de situaţii?

Îi las în acele momente când intervine medicul, şi le explic mai apoi. În foarte multe cazuri, sunt de acord cu cele spuse de mine şi îşi cer scuze, spunând că au fost în panică atunci ori îşi dau seama şi admit: "N-am ştiut". Trebuie să vorbeşti cu oamenii, deoarece pentru răutăţile lui nu este vinovat omul. Din punctul meu de vedere, niciodată nu este bine să etichetezi un om ca fiind rău, pentru că Dumnezeu a creat oamenii buni. Diavolul este rău, le dă gânduri rele.

Revenind la împărţirea pe categorii a bolnavilor de spital…

Da, mai sunt oameni care cred numai în Dumnezeu. Extrapolarea aceasta pe care o fac este foarte bine, pe de o parte, dar pe de altă parte pot cădea în sectarism, pentru că sunt mulţi care nu primesc sânge. Ei consideră că iau păcatul celui care donează sângele. Dar cum pot pune ştampila, să spună că acel om este păcătos? De unde ştiu ei? Ori îi consideră păcătoşi pentru că nu sunt din gruparea lor religioasă? Există şi oameni liniştiţi, cuminţi, asemenea unui domn muşcat de un câine, internat în spitalul nostru. Un om atât de blând… m-a impresionat. Vine la mine într-o zi şi mă roagă să-i sfinţesc cartea, pentru a o putea citi. El, probabil, s-a referit să primească binecuvântare pentru a o citi. M-am ataşat foarte mult de oamenii internaţi aici şi vin cu plăcere dimineaţă la prima oră.

"Starea sufletească are un impact direct asupra vieţii pacientului"

Există un profil al bolnavului, în funcţie de suferinţă?

Sigur că da. Într-un anume fel se manifestă un om bolnav de inimă, acesta are în faţă spectrul morţii, se gândeşte că oricând poate muri. Într-un alt fel se manifestă un om care intră în operaţie - fie are speranţa că se face bine, fie este deznădăjduit, şi aici intervine rolul preotului, de a intra în sufletul lui, dacă se spune aşa, delicat, şi de a-i explica că Dumnezeu îl ajută. În cu totul alt fel se manifestă un om ieşit din operaţie, care se trezeşte imediat, la câteva secunde după intervenţia chirurgicală. Aceste clipe sunt critice. El poate fi deznădăjduit, deoarece au fost cazuri când s-au amputat membrele pacientului - un gest normal în cazul în care viaţa acelui om este în primejdie -, el ştia ce i se întâmplă, dar nu putea crede că nu mai avea mâna sau piciorul. Rolul preotului în astfel de momente este foarte important. Dacă omul este căzut în deznădejde, care este păcat diavolesc, sufletul poate fi terminat. Mari medici au studiat şi au concluzionat că starea sufletească are un impact direct asupra vieţii pacientului. Dacă el nu mai vrea să trăiască, nu mai trăieşte. Dacă are nădejde în Dumnezeu şi îşi spune că o să treacă peste toate, se revigorează din toate încheieturile şi rărunchii organismului şi se întremează. E la fel ca atunci când omul are sufletul trist, el nu poate trece peste foarte multe în această stare, chiar dacă are toate lucrurile din lumea asta. Dacă un om este împlinit şi are doar strictul necesar, poate să fie cel mai fericit om din lume. Aţi auzit de milionari care şi-au luat viaţa. A avea bani foarte mulţi şi a fi împlinit din punct de vedere material nu este întotdeauna o fericire. Fericirea este legată de starea sufletească a omului. Dacă omul este cu inima senină, este minunat. Dacă are gândul bun şi nu are gândul rău, deoarece dacă ai gând rău, de la acesta se ajunge la o privire rea, la o vorbă rea, la o faptă rea şi poate chiar la crimă.

Sau suicid...

Da. Ferească Dumnezeu!

Părinte, cum îşi pot păstra liniştea sufletească oamenii care ajung pe patul de spital?

Cu încredere totală în Dumnezeu.

Şi dacă nu au încrederea?

Preotul trebuie să discute cu acel om, să încerce să o inoculeze. Să-i ridice moralul neapărat. Trebuie, în acelaşi timp, să ocoleşti deznădejdea şi cel mai important - rugăciune permanentă.

Această rugăciune: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a?

Aceasta este foarte importantă, dar este o rugăciune foarte grea, nu o poate face oricine, decât după foarte mult antrenament. Pentru că dacă trupul şi sufletul sunt ca într-o comuniune, nu poţi spune această rugăciune nici fără o respiraţie adecvată, că poţi să oboseşti şi poţi muri de inimă. Trebuie să inspiri la început - zici "Doamne" până inspiri, apoi spui "Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu" şi când expiri, apoi "miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a", ca şi cum ai scoate un păcat. La un moment dat, cum spuneau Sfinţii Părinţi, şi creierul şi inima ajung să spună în timpul somnului acea rugăciune. Şi ajunge o rugăciune permanentă. În această rugăciune, fiind scurtă, diavolul nu are când să se bage. Nu are unde să se bage. Şi dacă o spune omul permanent, şi pe patul de spital, şi oriunde, este protejat mereu de Dumnezeu. Nu poate minţi, nu se poate gândi la nimic, pentru că spune mereu această rugăciune. În permanenţă are un ţel şi este o legătură permanentă cu Dumnezeu.

În rugăciunea "Tatăl nostru", care este o rugăciune grea şi lungă pentru oamenii neantrenaţi, trebuie foarte mare luare aminte. Aşa cum spuneau Sfinţii Părinţi, tot corpul să facă linişte, când spui o rugăciune. Ochii să fie aţintiţi la Dumnezeu, mâinile şi picioarele într-o poziţie cuviincioasă, gândurile - "toată grija pământească acum să o lepădăm". În acel moment "atunci" devine "acum" şi trebuie lepădat. În momentul în care timpul s-a comprimat şi eşti numai cu Dumnezeu şi te rogi ca şi cum ar fi ultima oară din viaţă este cea mai valoroasă şi cea mai puternică rugăciune care poate exista pentru un om. Am întâlnit pacienţi care pot ajunge la un nivel extraordinar de credinţă. Este bine ca preoţii să se autoanalizeze şi să vadă că ei fac, uneori, mai multe greşeli decât acei oameni care sunt un exemplu pentru ei, pentru că diavolul acolo intră, unde poate distruge. Preotul cel mai simplu din lumea aceasta îl poate învinge, dar totul este să aibă curaj, să-şi împlinească misiunea. Sunt momente şi momente în viaţă, de care omul este bine să profite cu folos: să profite şi de sărăcie, şi de bogăţie, şi de boală, şi de sănătate şi să le aducă în folosul lui. Cum spunea Domnul nostru Iisus Hristos - nu e un păcat de a fi îndrăzneţ, Împărăţia cerului se ia cu asalt. O iei cu asalt într-un mod delicat, cu măsură, şi atunci când vine momentul.

"Împărăţia lui Dumnezeu nu o poţi da cuiva cu forţa"

Este vreo diferenţă în a săvârşi o slujbă sau a spovedi şi împărtăşi într-o biserică faţă de un spital?

Cât de minunat este să faci o slujbă într-o biserică! Ai icoane, ai spaţiul adecvat, te poţi spovedi în faţa icoanei. Dar ce faci cu un om care peste cinci minute moare, pe patul de spital, se uită în sus şi trebuie să-şi spună păcatele şi vede un bec în faţă, un aparat de tensiune şi un medic care trece îngândurat pe lângă el? Taina e aceeaşi, efectul e acelaşi, dar situaţia diferă enorm. În acest moment preotul trebuie să intervină. În momentul în care îl vede pe om, să-i aducă toată biserica şi tot Raiul de pe pământ în salon. Preotul trebuie să fie surd şi mut după aceea, dar în acelaşi timp să fie şi un bun ascultător şi un bun vorbitor în timpul spovedaniei. Sunt foarte importante spovedania şi împărtăşania şi nu se pot face oricum, în orice moment din zi. Trebuie aşteptat momentul ales de Dumnezeu.

Cum procedaţi cu un bolnav despre care ştiţi că va muri, trebuie spovedit şi împărtăşit, dar duhovnicul lui este în altă parte?

Iau legătura telefonic cu părintele duhovnic al acelui om, dacă se poate, dacă duhovnicul răspunde şi nu îşi mai aminteşte despre acel om, nu poţi să nu spovedeşti şi să nu împărtăşeşti bolnavul.

Dacă bolnavul refuză?

Trebuie să vorbeşti cu el, să duci muncă de lămurire, dar Împărăţia lui Dumnezeu nu o poţi da cuiva cu forţa. Dacă vezi că îi este foarte rău şi omul zice să se împărtăşească a doua zi, spui nu, pentru că a doua zi s-ar putea să moară. Am avut oameni pe care i-am împărtăşit şi a doua zi nu mai erau. Pur şi simplu, nu mai erau.

Moştenirea binecuvântării

Mai aveţi timp de persoana sfinţiei voastre? Unde sunteţi în tot acest efort intens pe care îl depuneţi?

Ce poate fi mai minunat decât a da ceva cuiva? Prin nevoinţa mea, dacă reuşesc să salvez un om e ca şi cum ai avea un copil, care este mulţumit de tot ceea ce primeşte, iar tu poţi să mănânci o eugenie în cinci zile şi nu ţi-e foame, pentru că persoana la care ţii, pe care o iubeşti, este fericită. Un preot, la secunda după hirotonire, nu-şi mai aparţine ca persoană. Aparţine lui Dumnezeu. În momentul acela toată grija pământească ai lepădat-o şi eşti pentru Dumnezeu. Nu înseamnă că te neglijezi, dar nu poţi să mai faci excese. Este foarte important ca un preot să poarte cât mai mult reverenda, pentru că se mântuieşte şi mântuieşte şi pe alţii. Te vede cineva pe stradă, imediat îşi aduce aminte de Dumnezeu.