Un recensământ de acum 88 de ani al instituțiilor de asistență și ocrotire socială

Modul în care sunt îngrijiți bolnavii, orfanii, bătrânii și cum sunt organizate, în epoca modernă și contemporană, aceste servicii reflectă, adeseori, stadiul de dezvoltare, de compasiune și de maturitate al unei societăți, iar emblematică este afirmația unui arheolog care a spus că, din punctul său de vedere, umanitatea s-a afirmat odată cu descoperirea unor indicii clare ale îngrijirii unui individ care avusese un picior fracturat. Din această perspectivă, societatea umană s-a preocupat, de-a lungul timpului, de sprijinul membrilor săi ca o formă de solidaritate și de iubire a aproapelui.

Multă vreme, peste tot în Europa, singura instituție care s-a preocupat de aceste aspecte ale vul­ne­ra­bi­lităților omului, în diversele etape ale efemerei sale existențe, a fost Biserica. În spațiul românesc, cunoaștem desigur din cele câteva documente care au rezistat trecerii timpului că primele forme de ocrotire și îngrijire a persoanelor vulnerabile au fost organizate pe lângă mănăstiri, care şi-au asumat, pe lângă statutul de centre spirituale, și acest atribut de a purta de grijă bolnavilor, orfanilor ori bătrânilor, atunci când familia nu a putut face acest lucru. Pe măsură ce ne apropiem de modernitate, fenomenul acesta a luat amploare, grație unui sprijin puternic al elitei boierești care, sfătuită de înalții ierarhi din Muntenia ori Moldova, a lăsat danii substanțiale, pe care legile timpului le-au numit inspirat „parte a sufletului”, pentru ca astfel de așezăminte sociale să existe. De departe, Eforia Spitalelor Civile a fost cea mai reprezentativă instituție, iar în cadrul Eforiei, Biserica Ortodoxă Română a avut o intensă activitate și implicare.

În zorii secolului XX, situația asistenței sociale se prezintă îmbunătățită, dar, paradoxal, deși statul român este evoluat insti­tuțional în raport cu epoca anterioară, întâie­tatea în acest domeniu rămâne tot a orga­nizațiilor care țin de Biserică ori a unor persoane publice. Ceea ce este însă schimbat este răspunsul și participarea tot mai largă a burgheziei române la acțiuni care sprijină aceste activități de îngrijire pentru bolnavi, bătrâni, orfani și văduve. Trebuie, desigur, subliniat și faptul că statul începe să elaboreze un cadru legislativ, să bugeteze instituții și mai ales să acorde o atenție sporită acestei problematici ca semn al conștientizării și asumării unor politici cerute de societate pentru folosul membrilor săi.

O cercetare statistică la 1936

Dimitrie Gusti a fost un deschizător de drumuri în domeniul cercetării sociologice științifice, reușind să inspire mulți tineri înzestrați în diverse domenii, iar din această emulație au reieșit cercetări și, implicit, opere valoroase astăzi pentru cunoașterea societății românești din perioada interbelică. În acest cadru generos s-au înscris și o serie de cercetători interesați de domeniul statisticii. Astfel, sub egida Institutului Central de Statistică, în 1938, a fost publicată această primă cercetare de statistică socială - cum a numit-o Sabin Manuilă în prefața lucrării „Institu­țiunile de Asistență Socială și de Ocrotire” și care a sintetizat rezultatele primului recensământ al acestui tip de instituții, existente la 1 ianuarie 1936 în România. Cercetarea, după cum aflăm din prefața lucrării, a fost realizată în cadrul Asociației pentru Progresul Asistenței Sociale, prezidată de Dimitrie Gusti, inițiativa apar­ți­nându-i Veturiei Manuilă, iar materialul a fost prelucrat și sistematizat de către Maria Domilescu, Maria Franchia și Veturia Machia, diagramele fiind realizate de I.R. Stoicescu. Pe cuprinsul a 259 de pagini, a fost realizată o amplă analiză deopotrivă sociologică și statistică asupra numărului instituțiilor, defalcarea lor pe problematici de activitate, pe zone geografice, alocări bugetare, confesiuni etc. Am extras din cuprinsul lucrării o serie de date și elemente care ne-au părut interesante și care se subsumează ideii că opera caritabilă, cercetarea și îngrijirea bolnavilor, a persoanelor vulnerabile au reprezentat acțiuni prioritate pentru mulți dintre slujitorii Bisericii și pentru aceasta.

Câteva date

În Capitală, cea mai veche instituție de asistență socială era, potrivit lucrării citate, Azilul Parohiei „Sf. Vineri”-Hereasca. Acesta a fost înființat la 1729, printr-un act de danie al biv-vel comisului Constantin Băleanu și al fratelui său, Matei Postelnicul. Prin actul donației se lăsa Bisericii „Sf. Vineri” moșia Pupezeni din județul Ialomița, cu obligația ca din veniturile acesteia să se „chivernisească din venitul ei 6 săraci în fiecare an cu hrană”. La o distanță de câteva decenii, Constantin Năsturel Herăscu a înființat și el în aceeași parohie un azil care i-a purtat numele și care a avut o existență îndelungată. De altfel, studiul identifică și remarcă faptul că, între 1850 și 1900, majoritatea instituțiilor de ocrotire și asistență socială au atenția îndreptată spre capitolul asistenței bătrânilor și bolnavilor, iar toate acestea sunt legate de acte filantropice desfășurate de persoane particulare și puse sub egida unor parohii, comunități religioase ori autorități bisericești. Situația nu se schimbă nici în secolul următoar, deoarece în intervalul 1925-1935, statistica reliefează că existau 50 de instituții de asistență socială de toate gradele patronate de stat, 63 de autorități comunale, opt de autorități județene și 830 de instituții particulare. Se concluziona că ,,reiese clar lipsa dela datorie în domeniul asistențelor instituționale a comunelor”, deși prin lege ele sunt obligate să îngrijească de orfanii, bătrânii și infirmii săraci din raza lor de acțiune.

În 1935, instituțiile particulare alocau 194 de milioane de lei pentru proiectele lor, banii provenind din donații, cotizații, chete, serbări, festivități, bazare, lucrul asistaților sau din venituri create din chirii, arende, iar o mică parte din subvenții de la stat. Sub raportul cheltuielilor, pe categorii de asistați, cele mai mari alocări erau pentru copii și apoi pentru bătrâni. Despre asistența medicală, statistica mai consemna și faptul că în același an de referință, 1935, erau în România 164 de instituții, majoritatea fiind inițiative particulare. O mențiune aparte era făcută pentru serviciile sociale de spitale. Potrivit descrierii, acestea aveau menirea să servească drept mediator, interpret între medic și pacient, ascultând durerile și nevoile pacientului și îngrijind de executarea prescripțiunilor medicului. Serviciul social se ocupa numai de populația săracă. Practic, prin acest serviciu se procurau mijloacele necesare pentru tratamentul bolnavilor, dar se supraveghea și administrarea acestuia. Meritul introducerii acestei ramuri de asistență socială a fost al Eforiei Spitalelor Civile, care a organizat, în 1931, primul serviciu social la Spitalul Colțea, ulterior replicat și de alte unități, fie particulare, fie de stat.

În București, printre organizațiile de îngrijire socială care erau legate direct de viața Bisericii Ortodoxe Române, în perioada interbelică, figurau: Asociația Creștină Ortodoxă Patriarhul Miron, care oferea asistență religioasă și socială (azil de bătrâni și cantină); Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române; Asociația Doamnelor Preotese Ortodoxe Române - educarea pentru exercitarea asistenței sociale; Azilele Calist Arhiereul, Cantacuzino, Elena Doamna, Maria și Zoe Slătineanu, Mitropolitul Ghenadie, Protopopul Tudor Economu. Eforia Spitalelor Civile îngloba în cadrul său o școală de pregătire a surorilor de caritate, un leagăn pentru asistența copiilor săraci, serviciul social distinct pentru spitalele Colțea, Colentina, Filantropia, Pantelimon, serviciul social al Așezămintelor Brâncovenești, toate acestea oferind asistență bolnavilor. Din rândul Bisericii mai proveneau și organizațiile parohiale care, la rândul lor, făceau opere de îngrijire a femeilor văduve, bătrânilor, bolnavilor, iar în această situație erau menționate parohiile Podeanu, „Sf. Vineri”-Hereasca, „Sf. Iosif”. Societatea Clerului „Ajutorul” oferea asistență familiei și bătrânilor.

Așa cum cunoaștem, evenimentele istorice de după anul 1944 au pus capăt tradiției asistenței sociale private, iar statul și-a asumat în integralitate și uneori defectuos acest rol. Odată cu Revoluția din 1989, așa cum era firesc, Biserica și societatea românească au revenit în acest domeniu, sprijinindu-i pe cei vulnerabili acolo unde statul dovedește limite, iar cel mai important este că ajutorul acesta alină multe suferințe.