Anul 2024, dedicat în Patriarhia Română pastorației și îngrijirii bolnavilor și Sfinților tămăduitori fără de arginți, ne-a oferit prilejul redescoperirii importanței unei lucrări mari și sfinte, aceea
19 Noi, 2024
Un semnificativ „schimb de ștafetă”
Se spune, pe drept cuvânt, că slujitorul Altarului, preotul, este și el om. Om ca toți oamenii. Nici nu poate fi altfel. Fiecare dintre noi, mireni sau clerici, purtăm aceeași amprentă: chipul lui Dumnezeu. Această identitate face din om cea mai complexă și armonioasă făptură din Univers pe care Creatorul Însuși a împodobit-o cu înfățișare și frumusețe ca pe o cinstită făptură cerească, spre măreția și strălucirea slavei și a Împărăției Sale.
Da, preotul este și el om; dar nu orice om – ci omul lui Dumnezeu. Este persoana prin care Hristos a hotărât să se dăruiască oamenilor; persoana pe care El Însuși o alege și o sfințește prin Taina hirotonirii, încredințând-o Bisericii, precum Dumnezeu-Tatăl l-a dat pe El lumii – după cum ne spune: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și eu pe voi… Luați Duh Sfânt... (Ioan, 20, 21-22). Prin misiunea sa, preotul este chemat să se ridice la măreția chipului slujirii lui Hristos, ca reprezentant al Acestuia, pentru aici - și dincolo.
Preoția este, în egală măsură, dar și chemare. Ea nu se obține, ci se primește. Este darul lui Hristos făcut întregii lumi, începând cu Apostolii și continuând cu urmașii acestora, până astăzi. Misiunea preotului de azi este aidoma celei a preotului de ieri. Hristos este același. Au înțeles – și înțeleg – acest adevăr toți cei care au fost chemați să-L urmeze, dincolo de provocările timpului. Sfinții Părinți care l-au urmat s-au confruntat cu multe greutăți în timpul lor, dar au slujit exemplar și s-au devotat preoției, conștientizând această mare responsabilitate. Totodată, ei au scris tratate despre preoție, care s-au constituit în adevărate îndrumare pentru cei care-L slujesc pe Hristos, făcându-i să spună asemenea Sfântului Efrem Sirul: O, minune preaslăvită! O, putere negrăită! O, înfricoșătoare taină a preoției! Spirituală și sfântă, cinstită și fără de prihană, pe care Hristos, când a venit, a dăruit-o celor vrednici. Cad și mă rog cu lacrimi și suspine, ca să mă oglindesc în această comoară a preoției. Că este o comoară pentru cei ce o păzesc cu vrednicie și cuvioșie; este pavăză strălucitoare și neasemuită; este turn neclintit, zid de nedărâmat; este temelie tare, care de pe pământ se înalță până la bolta cerească. (Despre preoție, Editura Sophia, 2004, p. 299).
Nu poate exista preot care să nu se regăsească în această tulburătoare stare de frământ, când se află în momentul primirii Tainei Preoției. Apropierea de preoție ne pune față în față limitele ființei noastre și măreția slujirii, făcându-ne să ne întrebăm aidoma Sfântului Grigorie Teologul. Care om ar îndrăzni să îmbrace chip și nume de preot, când încă nu i s-a aprins inima de cuvintele cele curate și în foc lămurite (Ps. 11, 6) ale lui Dumnezeu, spre a i se deschide Scripturile (Luca 24, 45); când încă nu le-a scris întreit pe latul inimii, ca să aibă gândul lui Hristos (1 Cor. 2, 16); când încă n-a ajuns înăuntrul vistieriilor, ascunse mulțimii credincioșilor, înăuntrul vistieriilor celor nevăzute și întunecoase (Col. 2, 3) ca să contemple bogăția din ele și să poată îmbogăți și pe alții, lămurind pe cele duhovnicești cu cele duhovnicești? (1 Cor. 2, 13). Care om ar îndrăzni să îmbrace chip și nume de preot, când încă n-a contemplat, cum se cuvine să contempli, frumusețea Domnului, cercetând Biserica Lui (Ps. 26, 8) dar, mai bine spus, când încă n-a ajuns, în duh, biserică a Dumnezeului Celui viu (2 Cor. 6, 16). (Despre preoție, Editura Sophia, 2004, p. 281).
Legătura cu Hristos este puterea preotului. Doar El a spus: Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele (Matei 28, 20). Sfinții Părinți - precum Sfântul Vasile, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz - au arătat exemplar acest aspect al prezenței continue a lui Hristos în lume, prin preot.
Pentru fiecare preot, debutul în misiunea preoțească reprezintă acea stare pe care au avut-o cei care l-au slujit pe Hristos încă de la început. Ori de câte ori preotul slujește, el se află în compania celor dinainte. Biserica este Una – și are slujitori atât pe pământ, cât și în cer. În același timp, preotul îi poartă cu el pe toți cei care l-au format și l-au adus în pragul preoției. Neuitat este urmașul Apostolilor: Episcopul care l-a hirotonit, el fiind legătura în unitate de slujire cu Hristos.
Pentru mine, de neuitat este și preotul care m-a prezentat lui Hristos, în biserica în care aveam să slujesc; preotul care a pus în grija mea sufletele credincioșilor pe care-i păstorise până atunci - și pe care mi-i încredința ca pe moștenirea cea mai de preț. Fără reținere și fără nici o îndoială, afirm cu toată convingerea că părintele Gelu Oțoiu a fost un preot vrednic, simplu, modest, liniștit, cu viață aleasă, dăruit întru totul bisericii, iubit de credincioși.
L-am cunoscut bine când am pășit pragul bisericii, primindu-mă cu toată dragostea și oferindu-mi cea mai înaltă instalare – odată cu prima lecție de slujire cu bunătate rar întâlnită și deplină smerenie. A spus cuvinte puține, dar pline de duh. La rândul meu, am răspuns că am fost rânduit să slujesc în biserica pe care a slujit-o părintele Gelu, având nădejdea că mă voi ridica la exigențele domniei sale. Concluzionând, părintele Gelu s-a adresat credincioșilor doar cu aceste cuvinte: „Dumnezeu a trimis un nou preot, care este cel mai bun din ce-am cunoscut eu până acum. Să-l ascultați cum m-ați ascultat pe mine, așa cum îl voi asculta și eu de acum înainte”. Alte discursuri nu au mai existat, deoarece îmbrățișarea părintelui atât de spontană a fost acompaniată de primirea sinceră și călduroasă de bun venit a credincioșilor.
Astăzi, la câțiva ani buni de la acest emoționant „schimb de ștafetă preoțească”, meditez cu atât mai profund la faptul că asemenea preoți aduc către noi un testament hristic care ne face să fim mai atenți, mai riguroși cu ceea ce ni s-a încredințat de Hristos prin Taina Preoției.
.jpg)
