Un simbol scris cu sângele martirilor

Printre teologii însemnaţi ai Sinodului se numără Eustaţiu al Antiohiei, Alexandru al Alexandriei, alături de tânărul său diacon Atanasie, Macarie al Ierusalimului, Osius de Cordoba, Cecilian de Cartagina, Leonţiu de Cezareea Capadociei, Marcel de Ancyra, Pafnutie, episcop al unei cetăţi din Tebaida de Sus, Spiridon al Trimitundei, Nicolae al Mirei Lyciei. Dintre cei cu simpatii ariene trebuie amintiţi Eusebiu de Cezareea şi Eusebiu de Nicomidia.

Numărul sinodalilor prezenţi este indicat în mod diferit de listele păstrate în mai multe redactări în limbile greacă, latină, coptă, siriacă, arabă şi armeană, începând chiar cu secolul al IV-lea. Listele sinodale păstrate indică între 250, 270, 300 şi 318 părinţi participanţi, pe lângă episcopi fiind amintiţi şi preoţi şi diaconi (o prezentare detaliată a numărului de sinodali de la Niceea oferă Lorenzo Perrone, "Von Nicaea (325) nach Chalkedon (451)", în: Geschichte der Konzilien: Vom Nicaenum bis zum Vaticanum II, hrsg. von Giuseppe Alberigo, Patmos Verlag, Düsseldorf, 1993, p. 34-36. A se vedea şi prezentarea pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Sinodul I Ecumenic de la Niceea de la 325..., p. 32-33). Numărul de 318 a fost menţionat de Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ambrozie al Milanului şi Sfântul Hilarie de Poitiers, fiind pus în legătură cu cele 318 slugi ale lui Avraam, cu care l-a eliberat din robie pe Lot (Facere 14, 14). Plecând de la acest număr simbolic, Crezul Niceean a fost numit începând cu secolul al V-lea Simbolul celor 318 Părinţi. Aceştia au eliberat teologia creştină din robia filosofiei şi a raţionalismului, reaşezând-o în matricea revelaţiei nou-testamentare. Sinodalii erau în mare parte din Răsărit, din Apus participând doar patru episcopi (Osius de Cordoba, Cecilian al Cartaginei, episcopul de Die şi un episcop din Calabria) şi doi prezbiteri, delegaţi ai bătrânului episcop Silvestru al Romei, Vitus şi Vincentius.

"Nu lipsea din ceată nici cel al sciţilor"

Vorbind despre provinciile care au trimis episcopi la Sinodul de la Niceea (325), Eusebiu de Cezareea aminteşte că "nu lipsea din ceată nici cel al sciţilor" (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, III, 7, 1). Această afirmaţie a condus la diverse ipoteze şi dezbateri legate de identitatea acestui episcop. Adolph von Harnack l-a identificat cu Theofilus Gothiae, postulând posibilitatea ca Gothia să fie de fapt Episcopia de Tomis, lucru respins cu temei de cercetătorii români, care au identificat oraşul în Crimeea de azi. Alţii l-au identificat pe episcopul scit cu Marcus Comeensis, ce apare în listele latine ale Sinodului I Ecumenic, considerând că este o lectură greşită pentru Marcu Tomeensis. Părintele Ioan Rămureanu consideră această identificare o simplă ipoteză.

Istoricul anonim din Cyzic menţionează că au fost reprezentate la Niceea "fiecare din cele două Sciţii" (Anonymus von Cyzikus, Historia Ecclesiastica II, 38, 80, übersetzt und eingeleitet von Günther Christian Hansens, Fontes Christiani, 49/1, Brepols & Publishers, Turnhout, 2008, p. 356-357). Din această informaţie, coroborată cu cea a lui Eusebiu de Cezareea, rămâne însă un lucru cert, anume că un episcop din Sciţia Minor, probabil cel de Tomis, indiferent ce nume ar fi purtat, a participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, făcând astfel parte din autorii Simbolului Niceean. Existenţa unui episcop la Tomis în anul 325 este evidentă din Actul martiric al Sfinţilor Epictet şi Astion, martirizaţi la Halmyris între 298-303, în care se spune că "în acea provincie era pe atunci episcop, păzitor al sfintelor lui Dumnezeu biserici, preafericitul Evangelicus" (Dr. Nestor Vornicescu, Una dintre primele scrieri ale literaturii române străvechi. "Pătimirea Sfinţilor Epictet şi Astion" (de la cumpăna secolelor III-IV), Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990, p. 90). Probabil, urmaşul acestui prim episcop cunoscut al Tomisului a participat la Sinodul I Ecumenic.

Virtuţile şi pătimirile mărturisitorilor

Înainte de a descrie modul în care s-a redactat Simbolul Niceean, trebuie menţionat un fapt de o importanţă capitală pentru înţelegerea semnificaţiei acestuia. Sinodalii, în mare parte episcopi, nu au formulat în mod teoretic o mărturisire de credinţă sau un decret sinodal, fără legătură cu viaţa reală şi practică a Bisericii. Conceptele şi termenii folosiţi în exprimarea credinţei celei adevărate urmau să redea ceea ce au trăit personal şi au gustat din credinţa lor în dumnezeirea Logosului întrupat. În primul rând trebuie amintită experienţa ascetică şi duhovnicească a acestora: "Din rândurile slujitorilor lui Dumnezeu, unii străluceau prin graiul lor plin de înţelepciune, alţii prin străşnicia vieţii pe care o duceau şi prin îndelungatele lor privegheri, alţii prin modestie. Unii erau admiraţi pentru vârsta lor înaintată, alţii străluceau prin tinereţe şi vioiciunea sufletului, iar unii intraseră de curând pe calea slujirii" (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin, III, 9).

Dincolo de aceasta, Biserica era abia eliberată din persecuţii, iar mulţi dintre participanţii la Sinod purtau pe ei urmele evidente ale chinurilor îndurate în urma mărturisirii publice a credinţei creştine. Amintirea martirilor ce şi-au dat viaţa pentru Hristos era, de asemenea, vie în minţile multora dintre ei. În persecuţie, unii sinodali au experimentat în mod extrem şi profund existenţial dumnezeirea celor trei Persoane ale Preasfintei Treimi: au fost întăriţi de Duhul Sfânt, mânaţi de puterea lui Hristos şi pregătiţi să treacă prin moarte către Împărăţia Tatălui. Aceasta constituie o experienţă confirmată de aproape toate actele martirice ale primelor trei secole creştine.

O frumoasă descriere a cetei mărturisitorilor prezenţi la Niceea oferă istoricul Teodoret al Cyrului: "...Erau mulţi care se distingeau prin harismele apostolice, iar mulţi purtau stigmatele Domnului Iisus pe trup... Pavel, episcopul Neocezareei, a fost lovit de furia lui Liciniu; ambele mâini i-au fost legate, folosindu-se la aceasta fierul roşu, zgârcindu-se astfel şi omorându-i-se nervii de mişcare a articulaţiilor. Altora le-a fost scos ochiul drept, iar alţii aveau genunchiul drept mutilat. În numărul acestora era şi Pafnutie Egipteanul (despre Sfântul Pafnutie relatează istoricul Socrate Scolasticul că era foarte apreciat de împăratul Constantin cel Mare, care adesea îl chema la palat şi îi săruta locul ochiului scos în timpul persecuţiei. Cf. Socrate Scolasticul, Istoria Bisericească, I, 11, traducere de Iosif Gheorghian, Mitropolit Primat, Bucureşti, 1899, p. 11). Într-un cuvânt, se putea vedea aici (la Sinod) o mulţime de martiri strânşi la un loc..." (Teodoret, Episcopul Cirului, Istoria Bisericească, I, 7, 3-6).

Această relatare exprimă un lucru semnificativ pentru înţelegerea teologică a Crezului Niceean: înainte de a fi redactat cu cerneală şi confirmat de împăratul Constantin cel Mare, Simbolul a fost scris simbolic cu sângele martirilor şi al mărturisitorilor, care prin viaţa lor au confirmat ceea ce sinodalii niceeni au fixat în scris până la sfârşitul veacurilor. Părinţii niceeni "au găsit în misterul Învierii Lui (Hristos) revelarea unei noi vieţi, puterea de a birui păcatul, şi în convingerea lor despre dumnezeirea Sa au găsit puterea să sufere pentru El" (A.E. Burn, The Council of Nicaea. A memorial for its sixteenth centenary, London, 1925, p. 25). (Va urma)