Un strălucit protector al culturii româneşti

Sfântul Domnitor al Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, iscusit diplomat şi om de stat, ctitor de lăcaşuri sfinte în ţară şi peste hotare, iubitor şi ctitor de artă românească, protector al vieţii bisericeşti ortodoxe din Transilvania şi din Patriarhiile Răsăritene, martir pentru credinţa creştină alături de cei patru fii ai săi şi de sfetnicul Ianache, a fost un adevărat protector al mediului cărturăresc şi al tiparului la sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea.

Mediul intelectual promovat de fraţii Constantin Cantacuzino, Mihai Cantacuzino şi Şerban Cantacuzino, unchii după soră ai domnitorului Constantin Brâncoveanu, mediu oferit generos acestuia, a contribuit în mod esenţial la formarea sa intelectuală. Din copilărie, cu dascăli rămaşi anonimi, dar foarte probabil recomandaţi de stolnicul Constantin Cantacuzino, Brâncoveanu a învăţat greceşte şi latineşte. Sub îndrumarea aceluiaşi stolnic şi a fraţilor săi, şi-a îmbogăţit neîntrerupt cunoştinţele, ajungând să fie un om care ştia multe de tânăr. Relaţia cu Cantacuzinii l-a făcut să iubească şcoala, deşi el personal nu a frecventat colegii, academii sau universităţi străine, şi să aibă preţuire pentru carte şi cultură.

Cei trei Cantacuzini s-au numărat în rândul marilor umanişti ai Ţării Româneşti din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Contribuiseră la extinderea bibliotecii familiei Cantacuzineştilor, „cea mai veche bibliotecă umanistă din Ţara Românească“, de la Mărgineni, la ctitorirea Academiei Domneşti din Bucureşti, la reînfiinţarea tipografiei în capitala ţării, la tălmăcirea unor opere cu pondere în formarea limbii literare româneşti şi la traducerea în limba română a Bibliei de la Bucureşti (1688). Tuturor acestor trei Cantacuzini, domnitorul Brâncoveanu le-a arătat întreaga sa gratitudine.

Viaţa intelectuală la curtea lui Brâncoveanu

După modelul unchilor săi Cantacuzini, Constantin Brâncoveanu s-a înconjurat de un grup de cărturari distinşi, iubitori şi slujitori ai cuvântului scris, reputaţi în tot sud-estul continentului european şi în Orientul Apropiat, constituiţi într-o adevărată „academie bucureşteană“ şi care au creat un mediu „unde fermentul minţii era obligat să lucreze fără încetare“ (Chesarie Daponte). În rândul acestora pot fi amintiţi: Sevastos Kiminites şi Ioan Cariofil, foşti profesori şi rectori la Marea Şcoală a Patriarhiei din Constantinopol, Manuel Porphyropulos din Cipru, Gheorghe Hypomenos din Trapezunt, medicii savanţi Ioan Molibdos-Comnen, Iacob Pylarino, Bartolomeo Ferrati, Evanghelista Marignazzi şi Mihail Schendos van der Beck, secretarii italieni Giovanni Candido Romano şi Antonio Maria del Chiaro, mitropoliţii Ţării Româneşti Teodosie şi Antim Ivireanul, episcopii cărturari Mitrofan şi Damaschin ai Buzăului, cronicarii Radu şi Şerban Greceanu, Radu Popescu.

Având conştiinţa că era un continuator al trudei culturale a înaintaşilor săi, Constantin Brâncoveanu s-a preocupat de dezvoltarea Academiei Domneşti adăpostite în clădirile Mănăstirii „Sfântul Sava“ din Bucureşti. Din anul 1689 şi până în anul 1702, director al acesteia a fost Sevastos Kiminites. El a fost succedat la conducerea Academiei de alţi erudiţi de valoare pentru întreaga lume europeană. Aceşti directori au atras din proprie iniţiativă şi din îndemnul domnului şi al unchiului său, Constantin Cantacuzino Stolnicul, un flux continuu de profesori de înaltă clasă, fiind adepţii principiului solid că faima profesorilor atrage după sine prestigiul instituţiei. În anul 1707, Academia a fost reorganizată. Limbile de predare a cursurilor de logică, retorică, fizică, astronomie, psihologie, metafizică, gramatică şi ortografie erau greaca, latina şi slavona. Brâncoveanu i-a încurajat pe tinerii merituoşi, acordându-le burse pentru a-şi continua studiile la Padova şi la Veneţia.

Paralel cu Academia de la Mănăstirea „Sfântul Sava“ funcţionau şi alte şcoli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavoneşte şi româneşte. Aşa au fost şcolile de la mănăstirile „Sfântul Gheorghe“ - Vechi şi Colţea din Bucureşti, care pregăteau dieci pentru cancelariile domneşti, preoţi şi dascăli. O serie de şcoli româneşti existau în oraşele ţării, în mănăstiri şi chiar în mediul rural. În câteva mănăstiri au luat fiinţă biblioteci renumite, cu lucrări procurate din marile centre culturale apusene, tipărite în limbi clasice sau de circulaţie, în diferite epoci. Între ele s-au remarcat biblioteca de la Mănăstirea Mărgineni a lui Constantin Cantacuzino, fondată de tatăl acestuia, precum şi biblioteca Mănăstirii Hurezi, fondată chiar de Constantin Brâncoveanu.

Cultura bisericească şi teologică tipărită

La 10 noiembrie 1688 apărea la tipografia Mitropoliei Bucureştilor prima traducere integrală, în limba română, a Bibliei „ce s-a tălmăcit dupre limba elinească pre înţelegerea limbei rumâneşti, cu porunca preabunului creştin şi luminatului domn Ioan Şărban Cantacozino Basarabă Voievod şi cu îndemnarea dumnealui Constandin Brâncoveanul, marele logofăt“. Pe pagina de titlu se arată în continuare că după moartea domnitorului Şerban Cantacuzino, Dumnezeu „den alegerea a toatei Ţări Rumâneşti, l-au coronat cu domnia şi stăpânirea a toată Ţara Ungrovlahiei“ pe Constantin Brâncoveanu, nepotul de soră al antecesorului său. Acesta a preluat şi toată cheltuiala pentru tipărirea lucrării amintite. Se menţiona de asemenea numele mitropolitului Teodosie al Ţării Româneşti şi „exarh al laturilor“, care păstorea în acest timp, şi nu în ultimul rând, scopul pentru care ea era acum tipărită: „pentru cea de obşte priinţă neamului românesc“.

Imediat după ce a devenit domn, Brâncoveanu a impulsionat activitatea tipografiei domneşti din Bucureşti. Supravegherea ei a încredinţat-o monahului georgian, mai târziu mitropolit Antim Ivireanul. Datorită muncii lui de tiparnic-cărturar, în vremea lui Brâncoveanu au funcţionat în Ţara Românească cinci tipografii, cu activitate mai mult sau mai puţin continuă: la Bucureşti, la Snagov (1696), la Târgovişte (1709), la Buzău (1691) şi la Râmnic (1705). Între cei care au condus tipografiile s-au afirmat, alături de mitropolitul Antim Ivireanul, episcopii cărturari Mitrofan al Huşilor, Damaschin al Buzăului, fraţii Radu şi Şerban Greceanu. În anii domniei lui Brâncoveanu au fost tipărite 79 de cărţi bisericeşti şi laice, nu numai pentru nevoile românilor, ci şi pentru lumea greacă şi orientală (în limbile greacă, română, slavonă, arabă; unele erau bilingve: slavo-române, greco-arabe, greco-române). În jurul celor cinci tipografii din Ţara Românească s-au grupat corectori, gravori, traducători care au format o adevărată „lume a cărţii“, interesată de munca filologică.

Datorită dezvoltării culturale din acest timp, Bucureştiul devenea „centrul spiritual al sud-estului continentului european“, iar Sfântul Domnitor Brâncoveanu, un mentor diriguitor al vieţii intelectuale din Ţara Românească.