„Unii au murit cu bucurie alături de cei bolnavi...”

Îngrijirea bolnavilor a constituit întotdeauna o îndatorire constantă a pastoraţiei comunităţii creştine. Ceea ce trebuie remarcat încă de la început este că îngrijirea bolnavilor nu a fost niciodată lăsată doar pe seama slujitorilor Sfântului Altar. Creştinii laici se simţeau ei înşişi datori să slujească semenilor lor bolnavi.

Prezentăm în cele ce urmează un exemplu minunat de slujire a bolnavilor în timpul unei epidemii puternice petrecute la Alexandria în secolul al III-lea şi descrisă de unul dintre cei mai cunoscuţi episcopi ai acestei cetăţi: Sfântul Dionisie.

"Plângeţi cu cei ce plâng..."

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel au fost, fără îndoială, mottoul comunităţii creştine din Alexandria în timpul unei epidemii mari care s-a abătut asupra oraşului în cursul secolului al III-lea. Sfântul Dionisie era episcopul acestei cetăţi însemnate. Alexandria nu prezenta o importanţă doar la nivelul Egiptului, ci şi la nivel mondial. Descrierea sa, pe care o redăm în continuare, nu s-a păstrat în original. Ea poate fi consultată însă în lucrarea episcopului Eusebiu de Cezareea, "Istoria bisericească". Este un fragment plin de tristeţe, dar şi plin de mult respect la adresa celor care au ales inclusiv să moară pentru ca fraţii lor să poată trăi în continuare. "Majoritatea fraţilor noştri au fost mai presus de cuvinte prin iubirea lor prisositoare şi blândeţea faţă de ceilalţi. Ei au rămas uniţi şi au vizitat bolnavii fără teamă şi i-au slujit mereu, ca şi cum ar fi făcut acest lucru lui Hristos Însuşi. Unii au murit cu bucurie alături de cei bolnavi, după ce s-au molipsit, purtând boala fraţilor lor şi suferinţele lor. Mulţi dintre cei care i-au îngrijit pe cei bolnavi le-au oferit tărie celorlalţi, cu toate că au murit făcând aceasta". Iubirea celor care au ales să îi îngrijească pe cei bolnavi este descrisă de episcopul Alexandriei ca fiind "mai presus de cuvinte". Creştinii nu s-au rezumat la vorbe goale, la discursuri pompoase în faţa pericolului iminent care ameninţa cetatea în care trăiau. Ei au ieşit în întâmpinarea acestuia cu multă dragoste şi blândeţe, împlinind astfel misiunea lor de a-şi iubi aproapele. Boala nu i-a dezbinat, aşa cum se întâmplă adesea. Comunitatea creştină a rămas unită şi a încercat să contracareze prin iubire un adversar necruţător: o epidemie care a lăsat nenumărate victime. Sfântul Dionisie al Alexandriei îi descrie pe creştini ca fiind "fără teamă" în vizita lor la casele celor bolnavi. Ei nu s-au temut, aşa cum se tem mulţi oameni în zilele noastre, să atingă până şi un om răcit, ca să nu mai vorbim de o persoană lovită de o boală teribilă. Erau convinşi că tot ceea ce fac se adresează de fapt lui "Hristos Însuşi", iar această credinţă i-a însoţit până la capăt, chiar şi atunci când s-au îmbolnăvit şi au murit din cauza infectării cu boala teribilă răspândită în Alexandria. Ne închipuim adesea că finalul fericit înseamnă să rămâi sănătos şi viu până la capăt. Este adevărat că eroii nu mor niciodată, la fel cum nu au murit de fapt nici aceşti creştini. Ei doar s-au mutat la o viaţă mai bună, după ce îşi încheiaseră misiunea iubirii pe acest pământ. Sfântul Dionisie ne spune că "au murit cu bucurie". Putem spune, oare, că un om neîmpăcat cu sine şi cu Dumnezeu poate să înfrunte astfel moartea? Însă cea mai de preţ frază din acest fragment, atât de plin de simţire duhovnicească, este ultima. Creştinii "i-au întărit" pe cei bolnavi, chiar dacă ei înşişi urmau să moară. Abnegaţia lor deosebită şi exemplul lor de jertfire de sine le-au dat bolnavilor puterea de a lupta pentru a rămâne în viaţă şi a vesti jertfa creştinilor şi generaţiilor viitoare.

Îngrijirea bolnavilor şi martiriul

Sfântul Dionisie al Alexandriei ne spune în continuare: "Cu adevărat cei mai buni dintre fraţii noştri au părăsit această viaţă astfel, inclusiv câţiva preoţi şi diaconi, precum şi oameni cu o mare reputaţie. Aşadar, această moarte, prin pietatea şi credinţa puternică pe care a demonstrat-o, nu s-a deosebit cu nimic de martiriu". Creştinii care i-au îngrijit pe cei bolnavi nu au fost doar oameni simpli, despre care avem atâtea istorisiri minunate privind jertfa şi abnegaţia lor. Printre ei s-au numărat şi clerici, dar şi oameni de seamă ai cetăţii. Primul gând al unui om în faţa unui pericol mare este acela de a-şi salva viaţa, aşa numitul instinct de conservare. Vom vedea mai jos care a fost soluţia aleasă de păgâni în faţa epidemiei. Însă, chiar şi pentru creştinii care ocupau funcţii importante în stat, precum şi pentru cei care făceau parte din cler, slujirea aproapelui s-a dovedit mai presus de orice instinct de conservare, de orice gând fricos că viaţa lor valorează mai mult şi trebuie preţuită şi prelungită atât cât este cu putinţă. De aceea, Sfântul Dionisie al Alexandriei nu se teme să îi asemene pe aceştia cu martirii. Îngrijirea bolnavilor este asemănată cu martiriul, iar această comparaţie stă în picioare până astăzi. Cei care au îngrijit un bolnav ştiu cât de greu este, de fapt, să rabzi toate acele momente de suferinţă maximă alături de el. Unii cred că este mai uşor să stai alături de un bolnav care nu suferă de ceva foarte serios o perioadă lungă de timp decât să stai cu un om care va muri curând, însă adevărul este că nici una dintre cele două situaţii nu se deosebeşte prea mult de martiriu. A plânge cu cei ce plâng tot timpul este un martiriu în mod sigur, pentru că, pe lângă suferinţele proprii, ne încărcăm şi cu suferinţele aproapelui. Însă aceste suferinţe, aceste poveri sunt dulci şi uşoare. Sunt uşoare pentru că Hristos Însuşi le poartă împreună cu noi. Cu toate acestea, tot timpul putem alege şi cealaltă cale...

...calea păgânilor

Iată ce ne spune în această privinţă episcopul Alexandriei: "Păgânii, însă, au procedat cu totul altfel. I-au părăsit pe cei care erau bolnavi şi şi-au respins cei mai apropiaţi prieteni, alungându-i în stradă când se apropiau de moarte şi neapropiindu-se deloc de cei morţi". Tatăl şi-a aruncat fiul în stradă, fiica şi-a renegat mama, prietenii au rupt orice legătură între ei. Acesta a fost rezultatul bolii printre cei păgâni.

Într-adevăr, s-au situat departe de slujirea creştină. Cu toate acestea, nu ne grăbim să-i condamnăm pentru că ştim că această situaţie se poate translata cu uşurinţă şi în zilele noastre. Vom găsi şi astăzi creştini dispuşi să se jertfească pentru cei din jur, însă vom găsi şi creştini şi necredincioşi care vor ţine cu tărie la propria viaţă condamnându-i la moarte cu bună-ştiinţă pe cei bolnavi. Calea cea dreaptă nu este niciodată una uşoară, ea cere o jertfire continuă, o dorinţă de a pune mereu viaţa celuilalt deasupra propriei vieţi. Pentru a fi însă siguri că nu suntem departe de calea cea dreaptă, trebuie să învăţăm să rodim înainte să ajungem în situaţia în care suntem forţaţi fie să alegem un drum, fie celălalt. Sunt nenumăraţi bolnavi care au nevoie de ajutor... Ce vom alege: instinctul de supravieţuire şi comoditate sau "bucuria" suferinţei alături de ei? De această alegere depinde însăşi viaţa noastră...