Unirea Basarabiei cu România, un veac de istorie

Dezintegrarea Imperiului rus și căderea monarhiei Romanovilor au deschis calea dezrobirii Basarabiei, trezind în această străveche provincie românească spiritul național și mișcarea de eliberare națională. Evenimentele marcante ale acestui proces s‑au desfășurat în câteva etape succesive, culminând prin constituirea la 2 decembrie 2017 a Republicii Democratice Moldovenești cu statut de autonomie, apoi prin proclamarea la 24 ianuarie 2018 a independenței și, în final, înfăptuirea la 27 martie 2018 a Unirii Basarabiei cu România.

Declarația de Unire semnată de deputații Sfatului Țării în numele poporului Basarabiei stipula că „Republica Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, în baza principiului ca noroadele singure să‑și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mamă‑sa România”. Prevederile Declarației de Unire susțineau imperativul respectării prin Constituție a libertății personale, tiparului, cuvântului, credinței, adunărilor, a tuturor libertăților obștești și respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia. Eminentul om politic basarabean Constantin Stere, la deschiderea ședinței Sfatului Țării din 27 martie 2018 afirma: „Suntem chemați astăzi să luăm o hotărâre istorică, pentru care ne trebuie cuget şi conștiință curată. În viața oamenilor, ca şi a popoarelor, nu sunt multe clipe ca acestea. Voința de fier a istoriei a pus pe umerii dumneavoastră o răspundere pe care n‑o puteţi înlătura. Nimeni altul decât dumneavoastră nu poate şi n‑are dreptul de a vorbi în numele Basarabiei... Astăzi noi decretăm drepturile poporului suveran. Noi n‑avem unde pleca şi nimeni n‑are dreptul să ne gonească din țara noastră. Un veac întreg, supuși şi tăcuți, conștienți de neputinţa noastră, am purtat jugul; un veac întreg, limba noastră a fost persecutată ca o otravă revoluționară. Nenumărate jertfe au făcut aceia care au voit să‑și însușească începuturile culturii naționale. Și acum, când voiam să intrăm în casa noastră proprie, reprezentanții minorităților n‑au dreptul moral să ne închidă ușa”. În vara aceluiași an, cotidianul „Sfatul Țării” constata că „noua rânduială din Basarabia nu s‑a zidit pe temelia unui naționalism îngust ori a unui exclusivism stupid, ci pe temelia trainică a unei democrații înțelepte - care însă n‑are nimic cu bolșevismul îmbrăcat în cojocul cald al vechiului despotism - şi pe a libertății constituționale, care nu înseamnă deloc nihilism exasperat şi provocator de anarhie”.

Teroarea stalinistă

Actul istoric al Unirii a avut impact binevenit pentru Basarabia și locuitorii ei. Basarabia, în perioada anilor 1918‑1940, a fost integrată în proiectul de modernizare a întregului stat național unitar român, unde era locul ei firesc, înregistrând incontestabile progrese în viața politică, economică, culturală și spirituală. Reformele din anii 1918‑1924 au schimbat în mod radical vechile structuri sociale, urmărind refacerea economiei în domeniul agricol, sporirea potențialului industrial, dezvoltarea comunicațiilor, amplificarea domeniilor comerțului, creditului și cooperației.

În estul Europei, al Doilea Război Mondial s‑a dezlănțuit prin semnarea, la 23 august 1939, a protocolului adițional secret al Pactului Ribbentrop‑Molotov încheiat între Rusia sovietică și Germania hitleristă. Pentru români, războiul a început la 28 iunie 1940 cu raptul provinciilor românești: Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa. Din primul an de ocupație bolșevică (iunie 1940 - iulie 1941), populaţia Basarabiei a fost supusă mecanismului represiv de „transformare socială”, pus în acțiune anterior în alte regiuni ale URSS, care implica exproprierea averilor, naționalizarea pământului, băncilor, mijloacelor de transport și exterminarea persoanelor cu viziuni antisovietice sau doar bănuite de atitudini ostile față de regimul totalitar stalinist. Teroarea stalinistă a făcut parte din sistemul totalitar sovietic focalizat pe exterminarea societății civile și a tot ce era românesc, controlul total al modului și capacității de cugetare a oamenilor. Politica represivă a regimului sovietic de ocupație țintea grupurile de populație predefinite ca „dușmani de clasă” sau „dușmani ai poporului”. Prin urmare, cele mai grave forme de violență au fost aplicate părții active a societății, cu cel mai mare potențial de rezistență - intelectualii, membrii partidelor politice, clerul, militari, funcționari publici.

Represiunile staliniste s‑au extins și pe principiul de rudenie, fiind reprimate familii întregi, de la sugari până la bătrâni, astfel privându‑le de statutul social, influența publică și identitatea spirituală. Pe 12 spre 13 iunie 1941, regimul sovietic a pus în acțiune planul de represiune prin deportări în masă a basarabenilor în regiunile orientale ale Uniunii Sovietice, fiind „ridicați” și exilați în Siberia sau în Kazahstanul de Nord peste 22.000 de oameni. Până în iulie 1941, în Basarabia au fost închise și transformate în cluburi politice 27 de biserici, 13 biserici au fost arse sau aruncate în aer, iar din cei 526 de preoți rămași în Basarabia - peste o sută de preoți au fost executați sau deportați împreună cu familiile. Scopul acțiunilor organelor sovietice de represiune devine clar, dacă luăm în considerație faptul că în anul 1941 în Transnistria nu mai exista nici o biserică, toate fiind închise sau distruse în anii '30 de către regimul sovietic, instaurat în regiune cu 22 de ani mai devreme.

Exercițiul de desovietizare

După vara anului 1944, teroarea sovietică a continuat cu aceeași intensitate. Datele statisticilor oficiale reflectă doar parțial proporțiile tragediei populației basarabene. Numărul bisericilor creștine ortodoxe în acești ani a scăzut dramatic de la 582, în 1946, la 327, în 1961. Numărul preoților a scăzut de la 1.042 în 1940 și 417 în 1949, la 225 de preoți în 1961. Din cele 22 de mănăstiri existente în Basarabia în vara anului 1944, în 1961 mai funcționau doar patru. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, autorităţile sovietice au organizat un nou „val” (al doilea) de deportare, în urma căruia în Siberia au fost exilați 35.796 de oameni (11.253 de familii), dintre care bărbaţi - 9.864, femei - 14.033 şi copii - 11.899. Până astăzi nu este cunoscut numărul copiilor născuți în deportare, la fel și numărul basarabenilor care au plecat în Siberia pentru a‑și reîntregi familiile. La fel, nu este cunoscut numărul familiilor care s‑au întors la baştină și, probabil, nu vom putea cunoaște vreodată câţi basarabeni s‑au stins din viaţă în locurile deportării sau în drum spre locurile detenției. După eliberare, numeroase familii au fost impuse să se stabilească cu traiul în afara baștinei, alegându‑și locuri de reședință cât mai aproape posibil - în satele din Ucraina, situate în imediata vecinătate a Moldovei.

Astăzi, la o sută de ani de la Unirea Basarabiei cu România și la mai bine de un sfert de veac de la surparea imperiului sovietic, Republica Moldova este antrenată într‑un dificil exercițiu de desovietizare și decomunizare, trenat de prezența în continuare a armatei de ocupație pe teritoriul său. Ca urmare, în estul Republicii Moldova, mai mult de două decenii a lipsit un hotar în plinul sens, transformând întreaga regiune într‑o „gaură neagră a Europei”, iar la Chișinău s‑a edificat o structură politico‑instituţională hibridă, caracteristică societăților postsovietice, care a determinat în mod ciclic nostalgii și salturi îndărăt, sporind și multiplicând problemele sociale și economice cu care se confruntă acest stat posttotalitar.

În pofida dificultăților și intemperiilor geopolitice, basarabenii păstrează în memoria comună originile și valorile culturale ale românismului. Astăzi, numărul localităților care au semnat declarația simbolică de Unire cu România a trecut numărul de 100, exprimând speranța noastră de revenire la patria străbună și la adevărul istoric.