Unirea cetelor cerești în cântarea lui Dumnezeu

Îngerii și sfinții se unesc întotdeauna în cântarea de laudă a lui Dumnezeu. Voia celor de sus este una, spre deosebire de noi, cei care trăim încă pe acest pământ și care nu ne putem pune de acord în atât de multe privințe. De aceea, trăim o mare uimire când reușim să înțelegem cât de unitare sunt acțiunile în Împărăția lui Dumnezeu și cât de risipite în lumea de aici.

Dintre toți cei 150 de Psalmi, ultimul ne vorbește cel mai mult despre cântarea și lauda pe care sfinții o împlinesc la unison și pe care se cuvine să o urmăm și noi în această lume: „Lăudați pe Domnul întru sfinții Lui; lăudați-L pe El întru tăria puterii Lui. Lăudați-L pe El întru puterile Lui; lăudați-L pe El după mulțimea slavei Lui. Lăudați-L pe El în glas de trâmbiță; lăudați-L pe El în psaltire și în alăută. Lăudați-L pe El în timpane și în horă; lăudați-L pe El în strune și organe. Lăudați-L pe El în chimvale bine răsunătoare; lăudați-L pe El în chimvale de strigare. Toată suflarea să laude pe Domnul!” (Psalmi 150, 1-6).

Cântarea sfinților în veșnicie

Ultimul verset este o încununare a deosebitei uniri întru rugăciune, laudă și cântare a întregii creații, atât a celei pământești, cât și a celei cerești, atât a oamenilor care trăiesc în această lume, cât și a celor care au ajuns deja în veșnicie. Slava și puterea lui Dumnezeu sunt mărturisite cel mai frumos prin această unificare într-un cor celest al cetelor îngerești și al sfinților care au strălucit prin viața lor duhovnicească și la care suntem chemați să ajungem și noi, cei de pe pământ, împreună cu întreaga creație a Sfintei Treimi.

De altfel, Psaltirea ne încredințează că „Ție Ți se cuvine cântare, Dumnezeule, în Sion și Ție Ți se va împlini făgăduința în Ierusalim” (Psalmi 64, 1). Sionul este simbolul Bisericii pământești, iar Ierusalimul este chipul celei cerești. Suntem datori să cântăm și să ne rugăm Domnului în biserica Lui pământească, dar desăvârșirea acestor acțiuni va avea loc abia în Împărăția Lui cea cerească, Ierusalimul cel de sus, acolo unde cântarea nu încetează, desfășurându-se și perfecționându-se la nesfârșit.

Rugându-ne pentru noi și cei apropiați, nu trebuie să încetăm să ne rugăm, să cântăm laude și să cerem sfinților tot ceea ce ne este de folos pentru mântuire. „Și va înălța puterea poporului Lui. Cântare tuturor cuvioșilor Lui, fiilor lui Israel, poporului ce se apropie de El” (Psalmi 148, 14). Poporul sunt oamenii simpli care s-au mântuit, fiii lui Israel sunt cei virtuoși, care s-au ferit de păcat și au lucrat după putere virtuțile, ocupând treapta de mijloc, iar cuvioșii îi simbolizează aici pe cei cu o viață sfântă. Tuturor acestora li se cuvine cântare, pentru că și ei, la rândul lor, se roagă neîncetat și cântă lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, în locul unde „smirna și aloea îmbălsămează veșmintele Tale; din palate de fildeș cântări de alăută Te veselesc; fiice de împărați întru cinstea Ta” (Psalmi 44, 10). Smirna este simbolul alinării durerii, iar aloea al vindecării complete a rănilor, pentru că Hristos le-a împlinit pe amândouă prin Jertfa Sa. Iar cântările din alăută sunt însoțite de vocile neîncetate ale îngerilor și sfinților care mulțumesc pentru marea milostivire a lui Dumnezeu și lucrarea Sa sfântă de mântuire a neamului omenesc, o datorie pe care și noi, cei de aici, o avem: „Cântați Domnului cei cuvioși ai Lui și lăudați pomenirea sfințeniei Lui” (Psalmi 29, 4).

Lăudarea faptelor dumnezeiești

Pentru a imita așa cum se cuvine lucrarea cetelor îngerești și a sfinților, se cuvine să cântăm și să lăudăm, slavoslovind pe Dumnezeu în mintea și inima noastră. În primul rând, putem face aceasta gândindu-ne la toate minunile pe care El le-a lucrat nu doar cu noi, ci și în multe alte împrejurări, după cum ne îndeamnă Psalmistul: „Cântați-I și-L lăudați pe El; spuneți toate minunile Lui” (Psalmi 104, 2) sau cugetând la lucrarea Sa mântuitoare: „Înalță-Te, Doamne, întru tăria Ta, cânta-vom și vom lăuda puterile Tale” (Psalmi 20, 14).

În al doilea rând putem împlini aceste fapte virtuoase meditând la extraordinara creație pe care Dumnezeu a adus-o la viață din nimic și din care facem parte și noi, precum și la purtarea Sa de grijă pentru fiecare om: „Cântați Domnului cu cântare de laudă; cântați Dumnezeului nostru în alăută; Celui ce îmbracă cerul cu nori, Celui ce gătește pământului ploaie, Celui ce răsare în munți iarbă și verdeață spre slujba oamenilor; Celui ce dă animalelor hrana lor și puilor de corb, care Îl cheamă pe El” (Psalmi 146, 7-9). Este atât de multă gingășie în acest pasaj, în care poți observa cu ochii minții cum fiecare lucru creat de Dumnezeu, de la firul de iarbă și picătura de apă și până la toate ființele vii create, are un scop și beneficiază de pronia Lui neîncetată.

În al treilea rând, cântarea și rugăciunea sunt un prilej de mărturisire înaintea celor care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. „Cântați Domnului, Celui ce locuiește în Sion, vestiți între neamuri faptele Lui” (Psalmi 9, 11), ne îndeamnă Psalmistul, iar, în alt loc, ni se spune: „Lăuda-Te-voi între popoare, Doamne, cânta-voi Ție între neamuri” (Psalmi 56, 10) și, în cele din urmă, se afirmă: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea; cânta-voi și voi lăuda întru inima mea. Deșteaptă-te slava mea! Deșteaptă-te psaltire și alăută! Deștepta-mă-voi dimineața. Lăuda-Te-voi între popoare, Doamne, cânta-voi Ție între neamuri, că mai mare decât cerurile este mila Ta și până la nori adevărul Tău” (Psalmi 107, 1-4).

Toate aceste trei modalități au fost lucrate în această lume de oamenii sfinți, care și-au continuat slavoslovia și în veșnicie alături de cetele cerești, împărtășind cu acestea o bucurie perpetuă: „Iar eu mă voi bucura în veac, cânta-voi Dumnezeului lui Iacob” (Psalmi 74, 9), o mulțumire neîncetată: „Milele Tale, Doamne, în veac le voi cânta” (Psalmi 88, 1) și o creație pururea activă: „Cântați Domnului cântare nouă, că lucruri minunate a făcut Domnul” (Psalmi 97, 1).

Iar părintele Emilianos Simonopetritul remarca un fapt extraordinar în acest sens, și anume că omul duhovnicesc „transmite toată siguranța, toată tihna și toată frumusețea către poporul lui Dumnezeu atunci când este unit cu Dumnezeu, și nu numai prin psalmodia lui, ci și prin cântarea inimii lui, care se unește cu toate glasurile îngerești și cu glasurile sfinților și cu suișul întregii creații, sus, în cer. Lucrarea noastră îngerească și împărătească este această rugăciune. Semnul de recunoaștere al reușitei noastre acesta este!” (Arhim. Emilianos Simonopetritul, Despre rugăciune. Tâlcuire la avva Evagrie, trad. de ierom. Agapie Corbu, Arad, Ed. Sf. Nectarie, 2018, pp. 211-212).