„Urmând credinţei evanghelice“

Sinoadele Ecumenice au păstrat întotdeauna unitatea credinţei. De regulă, în prima hotărâre canonică a unui astfel de Sinod erau întărite hotărârile întrunirilor anterioare şi se proceda mai departe, prin îmbogăţirea cu noi dogme ortodoxe, pe baza celor deja existente. Exemplele cele mai elocvente în acest sens sunt cele oferite de Sinoadele Ecumenice III şi VI, pe care le vom analiza în continuare.

Dacă în privinţa diverselor obiceiuri liturgice sau tradiţii locale se pot face anumite pogorăminte, deoarece acestea nu influenţează neapărat esenţial conţinutul credinţei, în privinţa mărturisirii de credinţă lucrurile nu pot sta la fel. Principalul motiv este acela că toate aspectele mărturisirii de credinţă sunt neschimbabile, iar hotărârile Sinoadelor Ecumenice privind acest subiect nu pot fi discutate şi tratate drept simple decizii de moment.

Acrivie în privinţa credinţei corecte

De aceea, descoperim acest pasaj esenţial în cadrul canonului 7 stipulat de Sinodul III Ecumenic: "Sfântul Sinod a hotărât ca nimănui să nu-i fie îngăduit să dea la iveală, sau să scrie, sau să alcătuiască altă credinţă, afară de aceea care s-a hotărât de către Sfinţii Părinţi, care, împreună cu Sfântul Duh, s-au adunat în cetatea Niceenilor. Iar cei ce îndrăznesc fie să alcătuiască o altă credinţă, fie să o aducă, fie să le-o propovăduiască celor ce voiesc a se reîntoarce la cunoaşterea adevărului, fie că sunt din păgânism sau din iudaism sau din orice fel de erezie – aceştia, dacă ar fi episcopi sau clerici, să se lipsească, episcopii de episcopie şi clericii de starea clerului; iar dacă ar fi laici, să se dea anatemei" (Arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 2005, p. 81). Fie oral, fie prin scris, nici unui creştin nu îi este permis să creeze sau să propovăduiască o altă credinţă decât cea hotărâtă de Sinoadele Ecumenice. Pedepsele sunt destul de dure pentru cei care îndrăznesc să încalce această decizie, dar ne putem întreba dacă nu sunt şi meritate în acelaşi timp. O persoană care îndrăzneşte să submineze cel mai important tezaur: unitatea credinţei şi corectitudinea acesteia, este în mod clar separată de Biserică. Tot ceea ce fac reprezentanţii Bisericii în această situaţie este să ratifice o realitate existentă. Separarea sufletească devine şi separare trupească. Aceste hotărâri sunt actuale şi în zilele noastre. Nici unui teolog, fie el cleric sau laic, nu îi este permis să inventeze noi aspecte ale credinţei sau să modifice terminologia patristică după bunul său plac. Remarcăm încă o dată că nu genialitatea sau creativitatea fac diferenţa între cei care cred şi cei care nu cred, ci apartenenţa la Tradiţia Sfinţilor Părinţi adoptată de Biserică. De aceea, Sinodul VI Ecumenic îşi începe contribuţia canonică prin următorul pasaj: "Rânduiala cea mai bună pentru cel care începe un cuvânt sau o lucrare este, după cuvântul teologului, să înceapă de la Dumnezeu şi să se încheie cu Dumnezeu. Drept aceea, şi dreapta credinţă s-a şi propovăduit de noi la mare depărtare, şi Biserica la temelia căreia stă Hristos neîncetat creşte şi sporeşte, încât ea se întinde deasupra cedrilor Libanului" (Arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 2005, p. 106). Credinţa se propagă peste tot prin lucrarea şi mila lui Dumnezeu, dar acest lucru se petrece doar atunci când nu este modificată de mintea omenească.

"Având una şi aceeaşi credinţă"

Sinodul VI Ecumenic ne-a oferit cea mai extinsă menţionare a Sinoadelor Ecumenice anterioare. Astfel, toate cele cinci Sinoade petrecute până la momentul respectiv sunt amintite în cadrul primului canon. De asemenea, sunt precizate şi hotărârile esenţiale ale acestora şi felul în care au dezvăluit mai amănunţit dogmele ortodoxe. Spre exemplu, despre primul Sinod Ecumenic se spun următoarele: "Făcând şi acum început sfintelor cuvinte, orânduim cu dumnezeiescul har ca acea credinţă care ne-a fost predanisită nouă de către martorii oculari şi de către slujitorii Cuvântului (Luca 1:2), adică de către Dumnezeu aleşii Apostoli, să se păstreze fără înnoire şi nestrămutată; de asemenea şi credinţa celor trei sute optsprezece Sfinţi şi Fericiţi Părinţi care s-au adunat la Niceea în vremea lui Constantin care a fost împăratul nostru, împotriva nelegiuitului Arie şi împotriva religiei străine şi păgâneşti făurite de el, sau cum este mai potrivit a zice, împotriva închinării la mai mulţi dumnezei; - care Părinţi, având una şi aceeaşi credinţă, ne-au descoperit nouă şi ne-au lămurit unitatea de natură a fiinţei dumnezeieşti cea în trei Persoane, neîngăduind ca aceasta să stea ascunsă sub obrocul ne-cunoştinţei, ci învăţând lămurit pe credincioşi a se închina cu o singură închinăciune şi Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh; răsturnând şi surpând învăţătura despre treptele inegale ale dumnezeirii, iar jucăriile cele copilăreşti făcute din nisip de către eretici împotriva ortodoxiei prăbuşindu-le şi nimicindu-le" (Arhid. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, p. 106). Observăm că prima atenţie se îndreaptă nu asupra hotărârilor şi contribuţiei primului Sinod Ecumenic, ci asupra păstrării credinţei transmise de Sfinţii Apostoli. Baza credinţei este Însuşi Iisus Hristos, iar credinţa corectă în El ne-a fost predată de ucenicii Săi. Sfinţii Părinţi au dezvoltat apoi conţinutul acesteia prin inspiraţia Duhului Sfânt, păstrând moştenirea primită neatinsă în esenţă. De aceea, Sinodul VI Ecumenic a decis ca această credinţă să se păstreze "fără înnoire şi nestrămutată". Orice tentaţie creativă şi inovaţie neîntemeiată este respinsă aici fără drept de apel. Credinţa nu se discută şi nu se modifică după propria minte. Ea reprezintă o realitate şi o relaţie care nu depinde de propria inteligenţă. Continuând în acelaşi sens, canonul I prezintă contribuţia Sfinţilor Părinţi în cadrul primului Sinod Ecumenic. Despre ei ni se spune că au avut "una şi aceeaşi credinţă" spre deosebire de Arie, care a propovăduit o credinţă politeistă. Desigur, nu se insinuează aici că Arie ar fi fost păgân, ci doar faptul că, prin negarea egalităţii Fiului cu Tatăl, Persoanele divine ajung să reprezinte un fel de panteon păgân. Unitatea credinţei este cea care demonstrează unde este adevărul. Credinţa menţine unitatea Bisericii în Hristos. Atunci când oamenii ajung să aibă păreri diferite în această privinţă se produc ereziile şi schismele. Din această unitate de credinţă se naşte şi cunoaşterea de Dumnezeu. Astfel, primul Sinod Ecumenic a putut demonstra egalitatea Tatălui şi a Fiului şi a dăruit tuturor credincioşilor posibilitatea de a se închina aşa cum se cuvine lui Dumnezeu.

"Să se mărturisească cu aceeaşi mărturisire"

Pentru finalul acestui material am considerat că este necesar să aducem în discuţie şi mărturia unui Sinod local tocmai pentru a sublinia importanţa Sinoadelor Ecumenice în determinarea conţinutului dreptei credinţe. În acest sens vom aborda cel de-al doilea canon emis de Sinodul al optulea de la Cartagina ţinut în anul 419. În acest canon se precizează următoarele: "Precum voieşte Dumnezeu înainte de toate credinţa bisericească, ce s-a predat de noi, să se mărturisească în acest slăvit Sinod cu aceeaşi mărturisire; apoi rânduiala bisericească să se ţină cu învoirea fiecăruia şi cu consimţământul tuturor.

Dar spre întărirea minţii fraţilor şi împreună episcopilor noştri celor de curând hirotoniţi, se cuvine a adăuga cele ce le-am primit prin hotărâre întărită de la Părinţi că uniunea Treimii, adică a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, care este cunoscută că nu are nici o deosebire, să o ţinem sfântă în minţile noastre, şi precum am învăţat noi, aşa le vom învăţa şi pe popoarele lui Dumnezeu. Tot astfel, toţi episcopii instituiţi de curând ziseră lămurit: "Aşa primim, aşa ţinem, aşa învăţăm, urmând credinţei evanghelice împreună cu învăţătura voastră"" (p. 269). Cateheza noilor epicopi începe cu dogma Sfintei Treimi transmisă de primele două Sinoade Ecumenice. De altfel, şi răspunsul acestora confirmă tot ceea ce am afirmat mai sus: "Aşa primim, aşa ţinem, aşa învăţăm, urmând credinţei evanghelice împreună cu învăţătura voastră".

"Rânduiala cea mai bună pentru cel care începe un cuvânt sau o lucrare este, după cuvântul teologului, să înceapă de la Dumnezeu şi să se încheie cu Dumnezeu. Drept aceea, şi dreapta credinţă s-a şi propovăduit de noi la mare depărtare, şi Biserica la temelia căreia stă Hristos neîncetat creşte şi sporeşte, încât ea se întinde deasupra cedrilor Libanului."

(Sinodul VI Ecumenic)