Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
„Vă voi da păstori după inima Mea“
În Vechiul Testament regăsim multe pasaje care fac referire la misiunea care trebuie îndeplinită de păstorii de suflete. O mare parte dintre acestea constituie texte mustrătoare care descriu delăsarea celor cărora li se încredinţaseră slujirea celor sfinte şi cea învăţătorească, dar sunt şi fragmente întăritoare, pline de laudă şi nădejde. Toate acestea la un loc reunesc o imagine coerentă a lucrării păstorului de suflete şi a modelului pe care acesta trebuie să îl reprezinte în ochii comunităţii sale.
Textele scrise de prorocii Vechiului Testament cuprind prevestiri devastatoare la adresa păstorilor de suflete ai poporului Israel. Astfel, prorocul Ieremia ne spune următoarele: „Fiul omului prooroceşte împotriva păstorilor lui Israel, prooroceşte şi le spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Vai de păstorii lui Israel care s-au păstorit pe ei înşişi! Păstorii nu trebuiau oare să păstorească turma? Dar voi aţi mâncat grăsimea şi cu lâna v-aţi îmbrăcat; oile cele grase le-aţi junghiat, iar turma n-aţi păscut-o. Pe cele slabe nu le-aţi întărit; oaia bolnavă n-aţi lecuit-o şi pe cea rănită n-aţi legat-o; pe cea rătăcită n-aţi întors-o şi pe cea pierdută n-aţi căutat-o, ci le-aţi stăpânit cu asprime şi cruzime“ (Ieremia 34, 2-4). În tot acest pasaj sunt concentrate principalele reproşuri aduse de Domnul păstorilor de suflete. Astfel, aici se condamnă lăcomia acestora, deoarece au ales să îşi sporească propriile avuţii, fără a avea în nici un fel grija celor pe care trebuia să îi ajute şi să îi sprijine. În ultima parte a pasajului este criticată şi metoda lor de a face misiune în mijlocul poporului. Ei nu s-au preocupat să îi întărească prin învăţături pe cei care slăbiseră sufleteşte din cauza necazurilor, nu i-au îngrijit pe cei care sufereau de boli trupeşti şi de asupririle patimilor sufleteşti, nu au dorit să îi povăţuiască pe cei care rătăciseră de la drumul credinţei şi nu i-au căutat pe cei care se pierduseră de pe calea mântuirii. Li se reproşează de asemenea asprimea şi cruzimea lor. În esenţă, sufletele acestor păstori de suflete nu empatizau cu suferinţele celor din jur. De vreme ce ei nu s-au preocupat de turma care le fusese încredinţată, aceasta a ajuns într-o stare deplorabilă, fiind vânată de fiarele câmpului: „De aceea, ascultaţi, păstori, cuvântul Domnului: Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot aşa este de adevărat că voi face dreptate; pentru că oile Mele au fost lăsate pradă şi fără păstor, oile Mele au ajuns mâncarea tuturor fiarelor câmpului, iar păstorii Mei n-au purtat grijă de oile Mele, ci păstorii s-au păscut pe ei înşişi şi oile Mele nu le-au păscut“ (Ieremia 34, 8).
Izbăvirea celor rău păstoriţi
„Aşa zice Domnul Dumnezeu: Iată Eu vin la păstori; le voi cere înapoi oile Mele din mâna lor şi îi voi împiedica să nu mai pască oile Mele şi nu se vor mai paşte păstorii pe ei înşişi şi voi smulge oile Mele din gura lor şi ele nu vor mai fi pentru ei o pradă de sfâşiat“ (Ieremia 34, 10). Lucrarea lui Dumnezeu se ridică împotriva tuturor celor care sub masca blândeţii sunt de fapt lupi răpitori care asupresc turma dreptcredincioşilor. De aceea, în alt loc, ni se vesteşte că Domnul va da păstori după inima Sa, „care vor păstori cu ştiinţă şi pricepere“ (Ieremia 3, 15). Trimiterea prorocilor şi a altor oameni sfinţi pentru a vesti voia Sa a fost un element constant pe care Domnul l-a făcut în vremea dinaintea venirii Fiului Său, pentru că păstorii de suflete ai vremii respective îşi întorseseră inimile de la slujirea cea dreaptă şi umblau mai mult după câştiguri materiale şi slavă deşartă.
Modelul păstorului desăvârşit
Fără îndoială că modelul păstorului desăvârşit în textele vetero-testamentare nu poate fi decât Mesia Cel aşteptat, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Poate cel mai frumos fragment de acest fel, care constituie totodată o profeţie mesianică, este capitolul 53 al cărţii prorocului Isaia, unde ni se spune: „Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor“ (Isaia 53, 2-6). Aici ni se dezvăluie că nu înfăţişarea, nici frumuseţea nu constituie atributele păstorului de suflete - nu aceasta trebuie să fie preocuparea sa principală -, ci să fie „om al durerilor şi cunoscător al suferinţei“, pentru a putea să ducă împreună cu toţi cei care vin la el povara păcatelor şi necazurilor acestora. Ca preot, ce fel de test mai trebuie să treci în faţa oamenilor pentru a-L mărturisi pe Dumnezeu şi pentru a le arăta cât de mult îi iubeşti, dacă nu acela de a le fi alături cu toată inima ta în suferinţele lor? „Rana“ preotului vindecă. Această „rană“ este însăşi inima sa care se deschide pentru a primi toată fierea cu care credincioşii s-au îngreunat din pricina necazurilor şi a lucrării patimilor, şi care se răneşte astfel. Nu există suferinţă mai cumplită decât cea a iubirii. Nu există durere mai mare decât suferinţa împreună cu aproapele tău, dar nici medicament mai mare decât această împreună-pătimire. Păstorul de suflete este cel care nu se fereşte să poarte greutatea aproapelui său ca şi cum ar fi a sa, pentru că astfel credinciosul capătă uşurare sufletească, iar el îşi împlineşte menirea sa: de a fi împreună pe Cruce cu Hristos şi de a primi în acelaşi timp adierea blândă a harului Duhului Sfânt. Astfel se împlineşte cuvântul Domnului spus nouă prin gura prorocului Isaia: „Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale şi de mulţumire Se va sătura. Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa“ (Isaia 53, 11). Nu există nici un mijloc pastoral mai eficient pentru credincioşii pe care Dumnezeu ni i-a încredinţat decât acela al suferirii împreună cu ei, la fel cum nu există blestem mai mare decât să fii crud şi aspru şi să îi păstoreşti numai pentru propriul câştig şi dorinţa de slavă deşartă.