Valoarea pedagogică a rugăciunii

Trăirea credinței presupune pregătire, atașa­ment, concretizare prin trăire și comportament la nivel personal sau comunitar. Poate că cea mai elocventă formă de mărturisire - concretă, vie, expresivă - în raport cu valorile creștine o constituie rugăciunea, respectiv acea ipostază a sufletului de intrare în dialog, căutare, rezonare cu chemările mântuitoare. Este forma umană de convorbire cu Dumnezeu, timp consacrat și privilegiat de adresare față de divinitate. Rugăciunea este punerea pe linie a cugetării noastre cu Dumnezeu, concentrare a minţii înspre esențial, pace și liniștire sufletească, vieţuire autentică întru Hristos. Ea este, cum spune Sfântul Macarie cel Mare, „cap, izvor şi maică a oricărei virtuţi”. Este predeterminantă, dar și formă concretă de evlavie, cinstire și mărturie.

Proclamarea anului 2022 ca „An omagial al rugăciunii în viața Bisericii şi a creştinului” de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române constituie un gest semnificativ, deo­potrivă trebuincios și oportun, din cel puțin trei perspective: e un prilej de fortificare a credinței prin „miezul” ei cel mai profund de mărturisire și atașament, apoi, reprezintă o intensă chemare la redeșteptare întru comuniune grupală prin creșterea solidarității presupusă de împreuna-rugare, dar constituie și o inspirată chemare de întărire individuală și comunitară, într-o perioadă de încercări și de deteriorare a cărărilor dintre om și om, om și țelul divin, om și frumusețea creației de care trebuie să se bucure și să arate respect.

Credința nu este un dat, ceva gata făcut, încheiat, terminat, ci o permanentă stare de căutare și îmbogățire prin gesticulații practice, personale, comunitare. Dacă nu este întreținută sau cultivată cum se cuvine, ea amorțește, se atrofiază, dispare. Ca orice formă de exercițiu duhovnicesc, e nevoie de o continuă activare, practicare, intensificare. Antrenamentul sufletesc, adus de rugăciune, constituie temelia, dar și garanția urcușului, perfectării, prospectării.

Într-o perioadă în care suntem asaltați de tot felul de chemări spirituale exotice, de „re-deșteptări” și revoluții „trans-individuale”, de strategii de „dezvoltare personală”, ceea ce bulversează atât practicarea credinței, cât și strategiile educa­ți­o­­nale consacrate, întoarcerea la autentic și re-activarea căilor validate reprezintă atât o ocazie de omagiere a unor experiențe exemplare, temeinice, respectiv de etalare a unor dimensiuni valorice certe, dar și de atenționare în legătură cu un cumul spiritual ademenitor, deseori fals, ce oferă mirajul „fericirii”, „îmbogă­țirii”, „împlinirii” pentru toată lumea prin scheme „simple” și „sigure”, „în doi timpi și trei mișcări”. Credința, dar și educația sunt parazitate, mai ales în zilele noastre, de fel de fel de ideologii, filosofii îndoielnice, rețete „magice”, gesticulații bizare.

Practicarea rugăciunii creștin-ortodoxe, prin premisele, dar și con­secințele ei, presupune și o serie de valențe explicit pedagogice și psihocomportamentale. Ea poate fi prefa­țată de informare și învățare (despre statutul, rolul și ipostazele ei teocentrice și antropocentrice), poate fi interiorizată prin exercițiu perfectibil, formează memoria și capaci­tă­țile de interpretare sau aprofundare, contribuie la mărirea atenției și concentrării, cultivă autocontrolul, ordinea și disciplina interioară, consolidează încrederea și perseverența, dezvoltă afectivitatea, creativitatea și gustul pentru frumos, fortifică empatia, disponibilitatea și dragostea față de semeni, consolidează atitudini și deprinderi, conduce la un comportament echilibrat moral și înalt valoric, trezește și răspunde setei de transcendent a ființei umane. Rugăciunea dă sens, profunzime și direcție tuturor întreprinderilor noastre. Devine punct de reper și criteriu de mers înainte, de motivare, de întărire, de validare a ceea ce întreprindem, credem sau tânjim. Este prefațatoare și gaj al bunei lucrări, înaintări, viețuiri.

Ce susțin Sfinții Părinți despre rugăciune se aseamănă cu ceea ce pedagogii moderni au redescoperit și au transpus, în ultimele secole, în „haine” conceptuale. Iată doar două exemple. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Orice om are atâta nevoie de rugăciune precum pomul de apă. Şi precum pomul nu poate să dea nici un fel de roadă dacă nu este udat, tot astfel şi noi oamenii, fără rugăciune, nu putem să aducem nici un fel de roadă a evlaviei”. Și mai departe: „Dacă te lipseşti de rugăciune, sufletul tău se aseamănă peştelui scos din apă, căci aşa cum este apa pentru viaţa peştelui, tot astfel este şi rugăciunea pentru viaţa ta”.

Rugăciunea este mediul natural de sfințire a ființei și de comuniune cu Dumnezeu. Este izvorul și temeiul existențial care îi conferă demnitatea de căutare, întru asemănare, cu Modelul Suprem. Temeiul unei dezvoltări sau existențe normale stă în concordanța dintre persoană și mediu, dintre potențial și punere în act, dintre limitat și nemărginit, dintre apropiat și îndepărtat. În aceeași viziune, să reținem ce spune Evagrie Ponticul despre rugăciune: „Precum cel mai de preţ dintre toate simţurile este vederea, aşa cea mai dumnezeiască dintre toate virtuţile este rugăciunea”. Vederea pe care o vizează Evagrie este una care-l „trage” pe om mai aproape de Dumnezeu. O vedere ce „simte” nu numai ceea ce se află la distanţă, ci şi ceea ce se află înlăuntru, în sufletul intim. E acea poziţionare, cu sinceritate, faţă de micimea din noi, pentru a tânji, mai apoi, spre ceea ce este cu adevărat Mare. Nu e îndeajuns pur şi simplu să te rogi sau să fii conştient că trebuie să te rogi. Ruga nu se defineşte prin amploare, frecvenţă, cantitate, prin supravegherea minţii, prin co-prezenţa, prin „cenzura” ei. Rugăciunea nu presupune numaidecât implicarea și constrângerea raționalității. Şi, mai ales, dorința sau satisfacţia că împlineşti ceea ce ţi se cere, ceea ce „se cade”, ține de obișnuit. „Când, stând în rugăciune, te vei ridica mai presus de orice bucurie, atunci cu adevărat ai găsit rugăciunea.” Evagrie ne atenţionează că nu orice stare a minţii este dăunătoare rugăciunii, ci acea minte strâns legată de lucruri, acea minte de lângă concreteţea sau semnificaţia imediată a lor, care nu e în stare să sesizeze sau să se înalţe către Dumnezeu. „Starea de rugăciune este o dispoziţie nepătimaşă, câştigată prin deprindere, care răpeşte mintea înţeleaptă spre înălţimea spirituală, prin dragoste desăvârşită.” Cu alte cuvinte, e o minte liberă de circumstanțe sau temeiuri mărunte, efemere, mundane, orientată, cu tărie, către repere înalte, ultime.

Prin intermediul rugăciunii creș­tine, omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu vine spre om. Rugăciunea reprezintă temelia unei dezvoltări integrale pe linie psihosomatică, socio-emoțională, acțio­na­lă, proiectivă. Nu este un semn al slăbiciunii sau căderii noastre, ci al dorinței și tăriei de a ne ridica pe trepte superioare de afirmare valorică. Nu e o chestiune de situare subnivelară, ci de exprimare a unei explicite înălțări. Ea presupune forță și este aducătoare de energii. Este fundament al bunei direcții și semn al unei continui îndârjiri sufletești. De aceea, nu este rușinos să te rogi, dimpotrivă e nevoie să arăți și altora expresia și determinarea voinței tale. Ea ține de normalitatea vieții creș­tinului, așa după cum e firesc să respiri, să bei, să te hrănești. Se adresează în primul rând sufletului, dar prin ricoșeu este vizat și trupul, toate alcătuirile văzute sau nevăzute, parțiale sau integrale a ceea ce suntem.

Rugăciunea nu este un exercițiu formal, o conformare sau îngânare a unor gesticulații repetitive fără sens sau miez. Ea se edifică pe un conținut concret, pe o cerere anume, are o direcție ideatică, căutătoare, însuflețitoare, edificatoare. Gradul de conștiență la omul rugător este maxim - atât în raport cu „destinatarul” Dumnezeu, dar și cu conți­nutul „mesajului” către El. Rugăciunea nu este contemplare seacă, o simplă adorare, o suspensie acțio­nală, ci reprezintă deja o alcătuire, o întreprindere, o făptuire. Gândul concentrat înspre Dumnezeu este acea energie începătoare care profilează o faptă și care conține promisiunea unui lucru ce se va ivi cu adevărat. Cum spune Cartea de învăţătură creştină ortodoxă, persoana credincioasă „este un om al rugăciunii, al rugăciunii cu gândul, al rugăciunii cu graiul şi al rugăciunii cu fapta. Căci fapta bună este şi ea o rugăciune, un mijloc de seamă care ne apropie de Dumnezeu”.

Rugăciunea nu se reduce la cererea ultimativă, nu este o formă de „cerșetorie existențială” (de înțeles, poate, în momente-limită), care survine doar la nevoie, din când în când, pe o pricină anume. Rugăciunea curată este totală și totalizatoare. Este sau nu este. Rugăciunea cea mai înaltă și spre care tindem trebuie să fie continuă, sinceră, „dezinteresată”, apofatică. Spune Sfântul Isaac Sirul: „Căci rugăciunea care se apleacă spre ceva e mai prejos de cea duhovnicească. Pentru că orice rugăciune duhovnicească s-a eliberat de miș­care”. Are la bază următorul principiu: roagă-te smerit cu credin­ță răbdătoare, stăruie în ruga ta, ­speră și vei primi, primește înțe­legând de la Cine și de ce!

De aceea, rugăciunea are rigoarea, exigența și rafinamentul ei și poate fi învățată, îmbogățită, perfectată (și) printr-un ghidaj sau exercițiu educativ.