Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Vasile Stroescu, ctitor şi binefăcător al culturii româneşti

Vasile Stroescu, ctitor şi binefăcător al culturii româneşti

Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: Pr. Acad. Dr. Mircea Păcurariu - 15 Sep, 2020

Dacă privim cu atenţie marea operă filantropică a mecenatului Vasile Stroescu, ne putem convinge uşor că el a fost unul dintre marii ctitori şi binefăcători ai culturii româneşti, cel care a contribuit din plin la emanciparea poporului român sub mai multe aspecte. El ocupă un loc similar cu cel al lui Emanuil Gojdu (1802-1870), care a lăsat prin testament o avere uriaşă, tot pentru progresul românilor ardeleni, prin cultură.

Zeci de parohii au primit ajutor din partea lui Vasile Stroescu pentru zidirea unor biserici, între care: Săcel-Maramureş (1.000 cor.), Stârciu-Sălaj (1.000 cor.), Mărtănuş-Covasna (900 cor.), Rusciori-Sibiu (600 cor.); alte vreo 20 de parohii au primit câte 500 de coroane, alte aproximativ 80 de parohii câte 200 de coroane. De asemenea, au fost ajutate nouă şcoli confesionale, cu câte 1.000 de coroa­ne; alte 15 cu câte 600-800 de coroane; alte peste 80 de şcoli au primit câte 500 de coroane, altele sume mai mici. Pentru a ne da seama de valorile daniilor sale, notăm că impunătorul „Palat al Astrei” din Sibiu costase 158.000 de coroane, clădirea Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu 300.000 de coroane; salariul anual al unui învăţător confesional era de 400 de coroane, al unui preot 400-600 coroane anual, al unui profesor de teologie sau al unui „asesor consistorial” se ridica la 1.000-1.200 de coroane pe an; 100 kg de grâu se vindeau cu 16-17 cor., 100 kg porumb cu 10-11 cor., un metru cub de lemn era 7,50-8 coroane. Parohiile şi şcolile respective erau din toate zonele Transilvaniei (Sibiu, Munţii Apuseni, Hunedoara, în „Secuime”, în Câmpia Transilvaniei etc). De asemenea, au fost ajutate mai multe biserici și școli din Eparhia Caransebeşului, la rugămintea Episcopului Miron Cristea.

Periodicele româneşti ale timpului consemnau mereu daniile acestui „nobil mecenat”, în formă de „Mălţămite”: „Telegraful Român” de la Sibiu, „Biserica şi şcoala“ de la Arad, „Foaia Diecezană” de la Caransebeş, „Unirea” de la Blaj, apoi „Gazeta Transilvaniei” de la Braşov, „Românul” de la Arad, „Tribuna” de la Arad, „Libertatea” de la Orăştie (condusă de preotul Ioan Moţa), „Foaia poporului” de la Sibiu, ca şi revistele „Transilvania” de la Sibiu şi „Luceafărul” de la Budapesta-Sibiu.

La aceste danii făcute unor instituţii culturale şi bisericeşti se adaugă alte mii de coroane oferite unor persoane în lipsuri materiale, boli ş.a., care n-au putut să îşi exprime „mulţămita” în ziare. În orice caz, se apreciază că sumele oferite de Vasile Stroescu se ridică la cel puţin un milion de coroane. A fost regretabil că, izbucnind Primul Război Mondial, daniile n-au mai putut continua. După realizarea Unirii, lucrurile s-au schimbat, fostele şcoli confesionale din Ardeal şi Banat devenind şcoli de stat.

În ceea ce priveşte comparaţia cu Emanuil Gojdu, trebuie să notăm şi câteva diferenţe. Emanuil Gojdu a considerat că trebuie acordate burse de studii unor elevi şi mai ales studenţi, care să fie oferite de către o „reprezentanţă” (comitet), pe lângă Mitropolia Ortodoxă a Ardealului, care-i gestiona averea, într-o perioadă îndelungată de timp, din 1872 până după 1918, urmărind formarea unei „elite intelectuale” de care poporul român avea nevoie. În schimb, Vasile Stroescu a înţeles să ofere personal subvenţii acolo unde considera el că este nevoie, dând chiar îndrumări precise cum să fie folosite acele subvenţii; el trimitea subvenţii numai unor instituţii culturale și bisericeşti (cele două Mitropolii din Transilvania, ASTRA, societăţi studenţeşti, parohii), urmărind progresul intelectual şi economic al satelor româneşti, şi spre şcolile primare confesionale. Un lucru este mai presus de orice îndoială: atât Emanuil Gojdu, cât şi Vasile Stroescu au constituit doi „stâlpi” puternici ai emancipării naţionale, culturale, spirituale a românilor ardeleni, aflaţi sub oprimarea străină. Un aromân şi un basarabean s-au înfrăţit peste veacuri şi au contribuit, prin sprijinul lor financiar, la pregătirea marelui act al Unirii din 1918. 

Activitatea naţional-politică din ultimii ani de viaţă

Întreaga operă filantropică şi culturală a lui Vasile Stroescu, pe care a desfăşurat-o în sprijinul românilor din Basarabia, Vechea Românie, Transilvania şi Banat, dar chiar şi în sprijinul primei comunităţi româneşti din Cleveland sau în sprijinul lui Aurel Vlaicu, trebuie să fie considerată ca o expresie a patriotismului său luminat, ca o dorinţă de promovare a unităţii naţionale, prin cultură şi progres economic.

În anii premergători Unirii din 1918, Vasile Stroescu s-a im­plicat direct în acţiunile care au condus la realizarea acesteia. Profesorul Onisifor Ghibu, ca şi basarabenii Ştefan Ciobanu sau dr. Petru Cazacu, martori oculari ai evenimentelor care au avut loc în Basarabia, în 1917 şi în primele luni ale anului următor, prezintă câteva date interesante care pun în lumină patriotismul lui Vasile Stroescu. Încă din primele zile ale lunii aprilie 1917, câţiva patrioţi basarabeni au pus bazele Partidului Naţional Moldovenesc, alegându-i ca preşedinte pe Vasile Stroescu, ca vicepreşedinţi pe Pavel Gore şi Vladimir Herţa, iar ca secretar general pe Pantelimon (Pan) Halippa. O delegaţie a noului partid s-a deplasat la Odessa, unde l-au găsit pe Vasile Stroescu bolnav, informându-l de cele hotărâte şi rugându-l să accepte conducerea partidului. A acceptat bucuros, chiar le-a dat o scri­soare, cu data de 24 martie 1917 st.v., prin care declara: „Eu îs (sunt, n.n.) cu totul la dispoziţia ţării mele, cu mintea câtă mi-a dat Dumnezeu, cu toată inima mea şi cu toată averea mea”. A şi făcut acest lucru, căci după cum scria Onisifor Ghibu, „Stroescu a fost cel care a dat, în martie 1917, toate mijloacele materiale pentru propaganda naţională în provincia de peste Prut”.

Programul Partidului Naţional Moldovenesc urmărea satisfacerea mai multor revendicări ale românilor basarabeni: autonomie administrativă, judecătorească, eclesiastică și culturală, concretizată în crearea unui organ numit „Sfatul Ţării”; folosirea limbii române în școală și în biserică; armată proprie; o Mitropolie proprie, condusă de un ierarh român; protecţie pentru românii din Transnistria etc. Organul de publicitate al noului partid era ziarul „Cuvânt moldovenesc”, care apărea încă din 1913, subvenţionat de Vasile Stroescu. În 1917, ziarul era condus de Pantelimon (Pan) Halippa. Au început să colaboreze la ziar și intelectuali din Vechea Românie, din Transilvania și România, refugiaţi în Basarabia. Vasile Stroescu a făcut parte din „Sfatul Ţării” de la Chișinău, care a votat unirea Basarabiei cu România, la 27 martie/9 aprilie 1918. (Va urma)

Citeşte mai multe despre:   Vasile Stroescu