Veacul viitor în oglinda tremurândă a chipurilor

Graiul icoanelor este tăcerea. Tăcând, ele spun ceea ce cuvântul nu poate exprima. Prin icoane, învățăm să ascultăm tăcerea. „Arta mută știe să vorbească”, spunea Sfântul Grigorie de Nyssa. Iar după Sfântul Isaac Sirul, unealta acestui veac este cuvântul, iar tăcerea, graiul lumii de dincolo, taina veacului viitor. Recent, am descoperit în Parohia „Sfântul Teodor Tiron”, din Roșiorii de Vede, câteva icoane vechi pe care, privindu-le, depășim timpul, întrevăzând „veacul viitor în oglinda tremurândă a chipurilor”, cum ar spune teologul rus Pavel Alexandrovici Florensky.

Pe la 1786, Tudorică Desu-Postelnicu ridica prima biserică de lemn a parohiei din centrul actual al urbei. La 1818, sfântul locaș avea să fie înlocuit cu unul din zid de cărămidă de către paharnicul Sandu Depărățeanu. Vicisitudinile vremurilor au necesitat repetate renovări, spălări, repictări și reparări ale chipurilor sfinților de pe pereți, care se împăr­tășiseră din Împărăția lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât, în timpul ocupației germane din Primul Război Mondial, biserica a fost transformată în lagăr de prizonieri. Din vremuri de demult, în această biserică se păstrează câteva icoane de excepție, despre care dorim să vorbim în continuare.

Vorbirea dintre lumi

De la început, trebuie spus că nu se cunoaște cine a pictat aceste icoane și că nu toate sunt realizate de același artist. Doar despre chipul Maicii Domnului din icoana Axionița se crede că ar fi fost realizat de Nicolae Grigorescu. Tulburător de frumoase, adânci și tăcute, aceste icoane ne cheamă să le venerăm chipurile prototipice întipărite ca un sigiliu în ele, nu numai să le contemplăm intelectual, ci, în primul rând, în chip duhovnicesc. Ele sunt ca niște ferestre spre Transcendentul Care Se coboară și deschid o altă lume: cea dumnezeiască, veșnică, infinită.

Căci, din ramele lor, ca niște cadre de uși sau ferestre, icoanele leagă lumea noastră de lumea cealaltă, cea a Împărăției lui Dumnezeu, deschizându-le una spre cealaltă, „ca să-și vorbească și să se cunoască”, după cum ne spune Jean-Claude Larchet în lucrarea „Iconarul și artistul”. Aceste icoane, ca de altfel toate icoanele, nu sunt atât amintiri despre trecut, cât mai ales „o prevenire despre slava care va veni, despre cosmosul transfigurat. Icoana ni-L prezintă pe Hristos și pe sfinții Lui ca și împărtășiți de Împărăția lui Dumnezeu”, cum spune și Andrei Kuraev.
De dincolo de timp, de dincolo de spațiu, prin aceste icoane, Dumnezeu ne transmite că El este izvorul tuturor cuvintelor, dar și al tuturor imaginilor, căci El este „imaginea supremă, dincolo de imagine”, cum crede Jean-Claude Larchet.

Icoana Apostolului Toma

Din setul de icoane vechi de la biserica din Roșiorii de Vede, cea a Sfântului Apostol Toma ne-a atras în mod special atenția, căci ea traduce, cum ne spune părintele Cătălin Eugen Păunescu, coslujitor la această biserică, „o problemă discutabilă în ceea ce privește originea numelui Sfântului Apostol Toma. Și anume, ipoteza că acestuia i se spunea Geamănul, nu pentru că neapărat ar fi avut un frate geamăn, ori pentru că ar fi șovăit să creadă în Învierea Domnului, ci pentru că ar fi avut două degete de la mâna dreaptă lipite din fire. Adică pe cel din mijloc de cel arătător, ca și cum ar fi zis cineva că avea să se îndoiască și să pipăie pe Domnul cu ele. Așa s-ar putea explica de ce Mântuitorul îi cere ca să aducă degetul său în palmă și mâna sa în coastă. Căci El dorea ca tocmai prin această infirmitate Apostolul Toma să se convingă de Învierea Sa. Cert este că autorul anonim al icoanei cunoștea și această tălmăcire a numelui lui și a ținut să ne-o «traducă» în imagine”, ne spune părintele.

Descoperim așadar în această tulburătoare icoană expe­riența directă a lui Toma: să vadă mai întâi, apoi să pipăie. Cu degetul pentru semnul mai mic al cuielor, și cu mâna pentru rana din coastă făcută de suliță.

Să admirăm așadar, în așteptare și evlavie, aceste icoane de la Roșiorii de Vede, pentru a ni se deschide fereastra spre veșnicie, căci ele ne arată și că materia este sfințită și că ea devine un transparent al Dumnezeirii. Deschiderea ferestrei spre transcendent nu este o simplă contemplație abstractă, ci ne permite să participăm la viața dumnezeiască infinită prin atracția pe care Fiul lui Dumnezeu, sfinții, o lucrează în noi, cei ce privim icoanele. De aceea, așa cum ne recomandă Sfinții Părinți, să rostim cât mai puține cuvinte despre icoane și să petrecem cât mai mult timp în genunchi în fața lor.