Visul lui a fost unirea

Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost însuşi sufletul Basarabiei. Despre el nu putem totuşi vorbi la trecut, fiindcă trăieşte şi astăzi prin poezia sa, prin frumosul semănat în inimile tuturor celor care l-au cunoscut şi citit. Grigore Vieru este un pilon de rezistenţă al culturii naţionale române în Moldova de dincolo de Prut. Născut la 14 februarie 1935 în comuna Pererîta, din raionul Briceni, Grigore Vieru lasă o urmă de ne­şters, ca lacrima de copil, în istoria literaturii române. Trei lucruri sunt definitorii în lirica lui Vieru: ţara, mama şi limba. Legătura dintre cele trei este atât de profundă, încât ai impresia uneori că ele se confundă.

Timpul se scurge constant şi implacabil, măcinând imperii, destine, averi. Doar valoarea nu are frică de timp. Valoarea se înscrie cu litere de aur pe tablele vremii şi rămâne să domine în amintirea generaţiilor ce se perindă, până la sfârşitul lumii. A ajunge să poţi să redai istoria neamului în poezie, să poţi să aperi ce-i al tău prin vers şi să crezi că eşti auzit de Dumnezeu prin el înseamnă să fii un ales. Aşa a fost Grigore Vieru – poet naţional, care a ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele ca Mamă, Patrie, Iubire, Limbă.

Grigore Vieru este cunoscut în primul rând ca poet, dar el ne-a lăsat ca moştenire o mulţime de aforisme. Fiecare are în vedere o temă aparte şi exprimă în cuvinte puţine adâncimi de gând care dovedesc genialitatea lui Vieru: „Femeia, floarea şi cartea trebuie admirate de unul singur, în tăcere", „Sufletul rănit naşte mărgărit", „Dorinţa este amintirea a ceea ce a fost, dorul – a ceea ce va fi", „Basarabia este un copil înfăşurat în sârmă ghimpată", „Deşi pământul se învârte mereu, m-am născut acasă", „Degeaba a venit libertatea, dacă fraţii nu se cunosc între ei", „Cine nu şi-a scris istoria cu sânge, acela sau n-a avut-o nicicând, sau crede că poate trăi pe contul istoriei altora".

Cântec basarabean

Nu-i pe lume om frumos / Ca românul ruşinos! / Măi române, măi frăţâne, / Ce ai tu de la ruşine?!

Că păgânul tot mai rău, / Mai rău urcă-n capul tău! /Nu-i pe lume om blajin / Ca românul cel creştin!

Măi române şi măi frate, / Ce câştigi din bunătate?! / Cine-a vrut, cine-a poftit / Zilele ţi-a otrăvit!

Cât îi lumea Domnului / Răbdător ca tine nu-i! / Măi române, frăţioare, / Din răbdare ce ai oare?!

Numai lanţul vechi pe os, / Numai timpul scorburos! / Cât îi lumea-n lung şi-n lat / Om mai paşnic n-am aflat!

Măi române, măi creştine, / Că eşti paşnic este bine! / Dar tu mori şi eu tot mor, / Ce-avem noi din pacea lor?!

Versul lui are forţa unui gheizer

Blând şi curajos, tradiţionalist şi modern în acelaşi timp, Grigore Vieru se cuprinde în inima românilor ca vârful de dor în lumina Bucegilor, ca mireasma pelinului în câmpia Bărăganului, ca strugurii în viile Moldovei întregi şi ca miraculoasa noapte a colindelor în fereastra copilăriei.
Poetul şi-a asumat sarcina păstrării unei limbi, a unui grai, cel românesc, trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi, care-i deschid de bunăvoie inima să-l primească, pentru a-l duce pe mai departe demn şi curat.

Compunând versuri pentru copii, poetul mărturisea că, scriindu-le, aude şi melodia pe care o comunica apoi unui compozitor. Toate versurile sale au, de fapt, o melodie inconfundabilă şi nu este de mirare că în spaţiul natal întreaga creaţie a poetului este atât de populară şi îndrăgită. În peisajul cam sofisticat al liricii contemporane, uneori prea complexă şi prea cerebrală, versul său ţâşneşte în lumina proaspătă, cu forţă de gheizer.

Acest om plăpând cu suflet de copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului nostru spre un viitor mai bun. Visul său era de a ne uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproapele. Astăzi, visul lui pare mai aproape ca niciodată, pentru că oamenii de pe ambele maluri ale Prutului îl pomenesc, apropiindu-se unul de celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri.

Odată cu moartea lui am pierdut un poet pe pământ, dar Cerul a câştigat un suflet de diamant. Grigore Vieru va fi mereu părintele care ne-a învăţat ce înseamnă să preţuieşti cu adevărat mama, care ne-a arătat cum trebuie iubită ţara, cum trebuie vorbită limba în care te-ai născut.

„Cântecul este o răzbunare a frumuseții pe urâțenie"

În anii de dinainte de 1989 avea o dorință arzătoare de a vizita România și spunea: „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu, viața întreagă, am visat să trec Prutul". În versul lui Grigore Vieru transpar duioșia, delicatețea feminină, dorul sfâ­șietor de casa părintească. El scrie despre ţară cu zbuciumul unui fiu risipitor chinuit de nostalgia spațiului pe care l-a părăsit. Limba română este folosită în poezia lui Vieru cu mare grijă, ca apa în vreme de secetă.

El spunea: „Cântecul este o răzbunare a frumuseții pe urâ­țenie." Poet al frumuseții care, de când s-a dedicat scrisului, luptă necontenit cu urâțenia, se răzbună prin tot ceea ce creează: o poezie, un articol, un cuvânt lăsat pe un petic de hârtie. Muzicalitatea operei poetice a lui Vieru creează senzația, pentru cine a studiat-o atent, că nu poeziile au fost scrise pentru anumite melodii, ci melodiile au fost compuse pentru anumite texte.
Scriitorul basarabean dove­dește că motive literare comune - mama, limba, plaiul natal, iubita, casa părintească - pot deveni, sub o pană talentată, inspirată, măiastră, un izvor de idei și atitudini variate, un prilej de desfășurare a modalităților literare diverse și o sursă de plăceri estetice alese.

Portretul de creator al lui Grigore Vieru nu poate fi încheiat fără a lua în seamă poeziile patriotice ale scriitorului, unul dintre principalii participanți la miș­carea de eliberare națională a românilor est-pruteni. În această calitate, el și-a câștigat o dragoste imensă din partea cona­ționalilor săi, dar și o ură de moarte din partea neprietenilor.

Basarabie cu jale

În mine a lovit străinul / De Paşti sau Denii. / Dar încolţitu-m-au bezmetici / Şi moldovenii.

Că nu suntem români străinul / Pe-a lui o ţine. / Şi-ai mei mai tare-l cred / pe dânsul / Decât pe mine.

Basarabie cu jale, / Basarabie, / De pe deal şi de pe vale, / Basarabie!

„Încâlcită-ţi este viaţa“, / Basarabie! / „Ca grâul ce-l bate gheaţa“, / Basarabie!

În mine-au dat şi moldovenii / Necreştineşte. / Ci-s fericit că-n ei românul / Tot mai trăieşte.

Ei spun că nu-s români, / dar lacrimi / În piept frământă / Când un Fărcaş sau / Vicoveanca / Sau Gheorghe cântă.

Basarabie cu jale, / Basarabie, / De pe deal şi de pe vale, / Basarabie!

„Încâlcită-ţi este viaţa“, / Basarabie, / „Ca grâul ce-l bate gheaţa“, / Basarabie!

Părinte al limbii române

Acesta a fost Grigore Vieru, poet al neamului, care merită recunoştinţa noastră. Visul său a fost de a ne uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi, acest vis pare mai aproape ca niciodată. Ne mândrim mult cu Grigore Vieru. Cred că moştenirea pe care ne-a lăsat-o o vor admira multe generaţii, mângâindu-şi sufletele cu versurile lui. A fost poetul dragostei de viaţă, dragostei de țară, dragostei de neam, dragostei de adevăr. Să-l facem cunoscut copiilor şi tinerilor de astăzi ca pe un tezaur care va rămâne veşnic peste vremuri.

Grigore Vieru nu a murit, ­fiindcă chipul preaslăvit al mamei din poeziile sale va zâmbi mereu cititorilor, casa părintească nu va fi vândută niciodată, limba română îl va slăvi multe veacuri de acum înainte, iar Eminescu, pe care atât de mult l-a iubit, îl va primi în sălaşul geniilor. El va rămâne mereu în inimile noastre. Grigore Vieru este unul dintre părinţii limbii române.