Viziunea ascetică a Sfântului Constantin cel Mare

Importanţa ascezei în viaţa creştină este de netăgăduit. De aceea, nu trebuie să ne mire că, în cadrul discursului său intitulat „Cuvântare către Adunarea Sfinţilor“, Sfântul Constantin cel Mare se vede nevoit să discute despre patimi şi virtuţi şi relaţia acestora cu mântuirea omului. Aspectele atinse în cadrul cuvântării sale nu se deosebesc absolut deloc de cele existente în scrierile ascetice de mai târziu şi reprezintă, într-o sinteză cuprinzătoare, principalele elemente ale vieţii creştine.

 

La un moment dat, Sfântul Constantin cel Mare spune următoarele: „În marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu a plănuit încă de la început să stârpească nedreptatea şi să înalţe bunăcuviinţa şi dreptatea, în care scop a şi adunat în jurul Său pe cei mai înţelepţi oameni şi a pus la punct cea mai frumoasă şi mai profitabilă învăţătură, pentru ca tot omul de bine şi ajutat de soartă să se poată sârgui şi să dea de urma lucrării Sale proniatoare în lume. De altfel, mă întreb: cine ar putea să ne amintească o fericire mai mare decât dobândirea dreptăţii lui Dumnezeu, Cel care pe cei ce s-au arătat vrednici de învăţătura Sa i-a făcut asemenea Lui? Şi Care, împărţind tuturor binele, le-a dat o dată pentru totdeauna posibilitatea de a-şi împlini menirea?“ (Sfântul Constantin cel Mare, „Cuvântarea către Adunarea Sfinţilor“, în col. PSB, vol. XIV, trad. Radu Alexandrescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 266). În limbajul său destul de simplu, menit să atragă şi sufletele celor care nu cunoşteau credinţa creştină, împăratul Constantin vorbeşte despre scopul principal al Întrupării Mântuitorului, şi anume restaurarea omului şi a dreptăţii în lume. Însă această dreptate nu este descrisă ca egalitate între oameni sau ca justiţie echitabilă, ci drept cale de sporire în desăvârşire pentru fiecare dintre noi. „Dreptatea“ noastră constă în a-I urma lui Hristos, cel Care îi face asemenea Lui pe cei care vin după El. Învăţătura menţionată aici generic de Sfântul Constantin nu poate fi decât Evanghelia, iar oamenii înţelepţi amintiţi sunt Apostolii. Urmarea lui Dumnezeu nu reprezintă nimic altceva decât împlinirea scopului cu care am fost creaţi, deoarece conduce la unirea noastră cu El. De aceea, ceva mai târziu, Sfântul Constantin cel Mare ne descrie pe larg o veritabilă viziune cosmogonică şi antropologică, ce nu este prea diferită de fragmente din scrierile Părinţilor pustiei, cu toate că el era, la vremea respectivă, un simplu catehumen, nefiind încă botezat.

„Pe om l-a făcut fiinţă cugetătoare şi l-a dăruit cu darul cunoaşterii a ce este rău şi ce este bine, pentru ca de cele dintâi să se ţină de o parte şi să le dorească numai pe acestea din urmă. Iar după ce i-a dat atâta dreaptă socoteală câtă avea el de trebuinţă, l-a lăsat liber să vrea şi i-a îngăduit să hotărască singur în ce fel îşi va duce viaţa; şi a făcut aşa, deopotrivă cu toţi oamenii“ (ibid., p. 272). Sfântul Constantin cel Mare aminteşte în câteva cuvinte trei daruri esenţiale pe care Dumnezeu le-a dat omului: raţiunea, dreapta socoteală (sau darul discernerii binelui şi răului) şi libertatea. Toate aceste trei aspecte constituie elementele definitorii ale persoanei umane, care o deosebesc în chip esenţial de animale. În continuare, Sfântul Constantin afirmă cu convingere că diferenţele existente între oameni din punctul de vedere al trăsăturilor reprobabile pot fi puse exclusiv pe seama patimilor, care distrug unitatea noastră fiinţială: „Veţi întreba: dar de unde vine diversitatea caracterelor? Eu cred că din puţinătatea interesului nostru faţă de binele dăruit nouă de pronie: ceea ce ne şi face să ne lăsăm în voia pornirilor oarbe sau a poftelor, şi uitând de bine, să tragem spre tot ce este rău“ (ibid., p. 272). Într-un mod sintetizator, Sfântul Constantin cel Mare condensează aici esenţa lipsei de unitate a oamenilor. Faptul că ne lepădăm de purtarea de grijă a lui Dumnezeu ne conduce la ideea că suntem fiinţe „autonome“, menite să se descurce singure în acest univers ostil, care ne înconjoară. De aceea ne grăbim apoi să tragem concluzia că orice pornire pe care o avem este un lucru firesc, natural, deoarece nu mai există nici o lege care să ne reţină de la a face rău. Astfel, raţiunea noastră ajunge să fie dominată de poftă şi mânie, celelalte două puteri ale sufletului menite să lucreze sub aceasta, nu peste ea. „Adevărul este că mânia clocoteşte în noi - şi nu puţin; poftele dau şi ele năvală şi, împreună, din clipa când ajung să domine cugetul celor fără de minte, îi duc la prăbuşire. Şi invers, când cugetul rămâne stăpân în om, întreaga lui viaţă se deapănă cu măsură şi merită laudă“ (ibid., p. 272). În continuare, Sfântul Constantin cel Mare compară raţiunea cu un vizitiu experimentat care conduce doi cai nărăvaşi, afirmând că numai astfel „putem noi ajunge să ne controlăm credinţa, cucernicia, dreptatea, cumpătarea şi fericirea rezultând din practicarea tuturor virtuţilor“ (ibid.). Prin urmare, este nevoie ca mintea (raţiunea) să guverneze în sufletele noastre, nu doar pentru a stăpâni asupra impulsurilor mâniei şi poftei care ne pot împinge către manifestări păcătoase, ci şi pentru a da cale liberă şi a ajuta la creşterea virtuţilor într-un mod adecvat şi cumpătat, menit să asigure păstrarea acestora pe termen lung, iar nu doar pe moment.

Sfântul Constantin cel Mare priveşte virtuţile drept căi prin care ne câştigăm mântuirea, deoarece acestea ne aduc tot mai aproape de Dumnezeu. Astfel, virtuţile „izbutesc în cele din urmă să scoată sufletele la liman sub privirea Judecătorului celui sfânt: nu pentru a fi judecate sau spre a purta povara osândei păcatelor lor, ci spre a-şi căpăta răsplăţile făgăduite de El sufletelor ce vor fi dus o viaţă cu adevărat nobilă. După cum pe cele prihănite, care se vor fi dedat plăcerilor trupeşti, le va ajunge până la urmă pedeapsa venită să răzbune dreptele spuse ale lui Dumnezeu, făcându-le să se jelească (pentru judecata la care se supuseseră); pe acestea le aşteaptă focul cel nestins şi veşnic, prăpastia cea povârnită şi fără ieşire“ (ibid., pp. 272-273). Odată cu acest fragment se încheie viziunea ascetică a Sfântului Constantin cel Mare. Această prezentare nu era nouă, desigur, dar este înfăţişată aici cu o claritate deosebită. Pentru a rezuma rapid învăţăturile-cheie, vom spune următoarele: omul a fost creat liber, raţional şi cu discernământ. Patimile, care atacă pofta şi mânia (părţi ale sufletului aflate sub oblăduirea raţiunii), încearcă să distrugă acest echilibru, determinându-l pe om să lase cale liberă manifestărilor egoiste. Dacă omul reuşeşte să guverneze în continuare prin minte asupra mâniei şi poftei, atunci el este capabil să agonisească virtuţile. Prin virtuţi, el se uneşte cu Dumnezeu şi îşi câştigă astfel mântuirea. Dacă, din contră, cedează patimilor şi poftelor, atunci el se îndreaptă cu paşi repezi către iad. Vom continua şi în materialul următor să prezentăm alte aspecte ale discursului Sfântului Constantin cel Mare, un discurs simplu ca stil, dar bogat în conţinut.