Vocație de mironosiță în contemporaneitate

Mironosiţă este un cuvânt cunoscut chiar și dincolo de sfera limbajului bisericesc, unde cel mai adesea este folosit cu un sens secundar, peiorativ. Înțelesul adevărat are origine bisericească și vine din limba slavonă. S-a născut din unirea unui sub­stantiv cu un verb, anume din мир / mir plus носить / nosit, care în­­seam­nă a purta, a duce.

Din Noul Testament ne e cunoscut că mironosiţele sunt femeile purtătoare de mir, vestitoarele cele dintâi ale Învierii Mântuitorului Hristos (Marcu 16, 1-8), dar și vrednice slujitoare în preajma Domnului și a apostolilor.

În special Sfintele Femei Mirono­sițe contemporane cu Domnul nostru Iisus Hristos, dar și toate celelalte care, de-a lungul timpului, discret și jertfelnic, le-au urmat prin vocație, ajutând slujitorilor Bisericii, putem spune că fac parte din patrimoniul de peste veacuri al Creştinismului.

Fie în forme instituționalizate, precum monahiile din chinoviile mă­năstirești, fie în parohiile din sate și orașe, vrednica femeie cu vo­ca­ție de mironosiță nu a lipsit niciodată.

Datorită priceperii, sensibilității și mâinilor ei harnice, multe biserici strălucesc de curățenie, au un om de încredere la pangar, au flori atent îngrijite, candele aprinse, prescuri pentru fiecare Sfântă Liturghie, lumină și sprijin pentru copii la învățătură ori o statornică mână de ajutor pentru bolnavul suferind.

Între doamnele acestea, ale mediului creștin de astăzi, s-a numărat și Lucreția-Marcela Dulgheru (1940-2021), membru de excepție al comunității parohiale Dobroteasa din București. Chemată la Domnul în pragul primăverii, pe 2 martie, a impregnat în simțământul obștii parohiale un gol, dar mai ales o nădejde luminoasă pentru cei care i-au cunoscut viața și slujirea-model. Aducem acum un semn de cinstire atât pentru dumneaei, cât și pentru toate distinsele femei creştine indispensabile Bisericii, prin slujirea lor.

Doamna Lucreția - așa cum i se spunea în comunitate - a văzut lumina zilei în orășelul Corabia din Oltenia. Părinții, Dumitru și Maria, printr-o educație sănătoasă, i-au modelat un caracter temeinic format, ordonat, cu principii și tărie su­fle­tească. După ce a trecut și prin­tr-o grea suferință la vârstă fragedă, a venit în București pentru pregăti­rea universitară, a studiat sârguincios și a devenit cercetă­tor-biolog. A lucrat mai întâi ca asistent social, ceea ce a purtat-o prin multe situații grele, dar și maturizante, apoi la un spital din Domneștii Ilfovului, după care s-a ostenit mulți ani în laboratorul Spitalului Clinic de Dermato-Venerologie „Scarlat Longhin” din București, sub îndrumarea unor mari profesori din această ramură a medicinei.

Abia la vârsta de 50 de ani a primit prin repartiție o binemeritată locuință într-o zonă în curs de re­con­strucție, din care scăpaseră numai Biserica Dobroteasa și alte câteva imobile răsfirate. Odată cu acest șantier în care tocmai se muta, ducând inclusiv povara urbană a lipsei de electricitate, apă și gaz, deschidea un „șantier” sufletesc prin care avea să se zidească pe sine, deodată cu redeschiderea Dobrotesei și refondarea comunității de aici de către părintele Gheorghe Sima.

Hotărâtă, credincioasă, fidelă și statornică, alături de alți enoriași deo­sebiți, a pus umărul la reînvierea unei comunități cu tradiție duhovnicească și filantropică în peisajul Bucureștilor. De atunci, vreme de trei decenii, cuvântul „obște” a fost de o valoare inestimabilă pentru ea. A devenit emblematică pentru comunitate prin cuvânt și faptă. Nu a fost căsătorită și nu a avut pro­priii copii. Însă, prin generozitate concretă, sfat înțelept, cuvânt mân­gâietor și roditor, eleganță sufletească și viziune foarte echilibrată asupra vieții în ansamblu, i-a înfiat sufletește pe mulți tineri, plinindu-și inclusiv vocația părintească. Sobrietatea personală și căldura cordială, în același timp, te făceau să-i asculți părerea ori sfatul cu mare încredere. Întotdeauna, fără să se substituie ori suprapună, îndemnul sau povața ei aveau cores­pon­dență în îndrumarea generală a duhovnicului comunității.

Fiecare persoană trimisă pentru diferite analize la laboratorul unde lucra era primită cu omenie, delica­tețe și înțelegere. În orice context i se cerea o părere medicală specifică sau generală, se documenta și oferea răspunsuri și soluții competente. Vizionară prin experiența unei vieți echilibrate și armonioase, riguroasă în organizarea timpului și a resurselor, atentă cu îngrijirea sănă­tății proprii și a altora, a reușit să imprime principii călăuzitoare foar­te necesare și valoroase celor din jur.

Cu multă dragoste, ani de-a rândul și-a asumat ascultarea de a pregăti colivele pentru cele trei hramuri ale bisericii și pentru cei ador­miți. Acest lucru nu îl făcea oricum, ci în amănunt și cu deosebită grijă, folosind chiar un grâu special, prelucrat tradițional, în piuă. La sfâr­șit, „chipul” colivei, ornat simplu, cu nucă râșnită și bomboane argintii de Salonic, reflecta exact eleganța „autorului” priceput, inspirat și îndelung-ostenitor. De altfel, așa puteau fi și o masă servită de Crăciun sau Bobotează și mai orice lucru în care se implica. Pătrunzând cu discernământ, într-un mod just și echilibrat ascultarea, toate lucrurile însemnate, săvârșite cu binecuvântarea duhovnicului, i-au adus încredere, bucurie și o împlinire netrecătoare.

În dimineața zilei din ajunul plecării, cu ultimele puteri fizice, ne-a aşteptat să-i dăruim o floare din partea întregii obşti. Apoi, liniștită, peste mai multe ceasuri, a trecut la Domnul, Care, ştiindu-L mult mi­lostiv, avem mare nădejde că a primit-o între florile Raiului, în slava Sa. A avut darul lucidității până în ultima clipă.

Printre multe altele, a frământat prescurile Liturghiei de la Dobroteasa decenii, făcând zi din noapte. Acum, odată cu trecerea în veșnicie, ea însăşi, pecetluită de credința şi ascultarea ei fidelă, se aduce înaintea Părintelui ceresc ca o prescură plinită în sfat și lucrare. O altă perlă din comunitatea parohială se adăuga la părinții şi frații din obște plecați la Domnul în ultimii ani: pr. Wicențiu Curelaru ori monahul Mitrofan Petrescu și protopsaltul Ionuț Alexandru-Trifoi, cărora le acordase multă atenție în tratarea sănătății.

 Mângâietor a mai fost și cum a rânduit Dumnezeu ca florile aduse la înmormântare să împodobească biserica inclusiv la Sâmbăta moșilor de iarnă, cu care de acum se înfrățea și mai mult. O coroniță rotundă şi-a găsit un loc foarte potrivit, ca o ofrandă, chiar sub bolta absidei nordice a lăcașului, care arată Învierea Domnului.

Pomenirea ulterioară la 40 de zile a fost, din nou, ca o sărbătoare pre­pascală a comunității din care a făcut parte. Parastasul în sine, îm­podobit şi cu un itinerar pe la morminte ale altor părinți și frați din obşte, a venit ca un dar inspirat pentru cei prezenți.

 Mulțumim Domnului pentru mângâiere şi păstrăm totul ca pe o vie și unică amintire de arhivă su­fle­tească, iar numele Lucreția-Marcela Dulgheru îl considerăm vrednic de amintit în monografia Bisericii Dobroteasa.