Voievodul sfânt, dătător de cultură şi artă

Principe luminat, Constantin Brâncoveanu s-a dovedit un adevărat mecena al secolului al XVII-lea, ctitoriile sale sau bisericile refăcute şi înfrumuseţate din porunca sa fiind numeroase. Din Moldova până în Ardeal, la Muntele Athos sau în Ţara Românească, domnitorul sfânt a contribuit la ridicarea sfintelor lăcaşuri, multe dintre ele vizibile până astăzi. Acestora li se adaugă bogatele danii în moşii sau obiecte de cult: catapetesme, icoane, argintării, broderii, cărţi, Evanghelii ferecate, epitafuri, broderii, cruci şi veşminte scumpe. Multe dintre ele sunt astăzi expuse în muzee alături de creaţii artistice din epocă, elocvente pentru maxima înflorire a artelor în Ţara Românească la sfârşit de Ev Mediu.

 

În Ţara Românească, perioada cuprinsă între sfârşitul secolului XVII şi prima jumătate a secolului XVIII este marcată de puternica personalitate a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Prin susţinerea materială programatică a culturii şi a artei, voievodul a contribuit la desăvârşirea primului stil românesc, numit şi „stil brâncovenesc“, care s-a răspândit şi dincolo de graniţele Ţării Româneşti, în Banat, Transilvania şi chiar în Moldova. Primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat (1715-1730), a respectat cu fidelitate stilul artei din timpul înaintaşului său, în dorinţa de integrare în spaţiul cultural al Ţării Româneşti. De o mare vitalitate, elemente ale stilului brâncovenesc pot fi surprinse în artă până către sfârşitul secolului al XVIII-lea şi mai apoi integrate în stilul neoromânesc iniţiat de Ion Mincu.

Este ştiut că Brâncoveanu face din domnia lui o epocă de glorie, şi aceasta nu numai pentru propriul său popor şi pentru Biserica Românească, dar şi pentru Ortodoxie. Privit sub acest aspect şi în această lumină, el capătă aureola unei mari personalităţi, dotată cu un deosebit simţ artistic, dornică să lase posterităţii o moştenire aleasă, menită să exprime gustul de frumos al său şi al unui întreg popor. Opera artistică a lui Brâncoveanu marchează o adevărată epocă, în care se întâlnesc tot ceea ce Orientul şi Occidentul aveau la acea vreme mai pregnant şi mai atrăgător. Peste toate acestea se aşază însă amprenta personalităţii lui Brâncoveanu şi a specificului poporului român. Vorbind despre domnia voievodului martir, Neagu Djuvara scria: „În timpul domniei sale, a refăcut multe dintre clădirile şi bisericile înălţate din vechime de neamul său, a construit multe noi monumente şi chiar a inventat un stil (cunoscut azi sub numele de brâncovenesc) în care intră, pe lângă vechea tradiţie locală sau balcanică, şi o anumită influenţă italiană, adusă bunăoară de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino. Mănăstirea Horezu, în Oltenia, sau palatul Mogoşoaia de lângă Bucureşti... A fost deci, din punct de vedere cultural, o domnie de cea mai mare importanţă, continuând şi încurajând dezvoltarea unor forme de expresie autohtone - deja sub unchiul său, Şerban Cantacuzino, se începuse traducerea Bibliei în româneşte şi şe înfiinţase Şcoala Domnească“.

 

Voievodul Constantin Brâncoveanu, renumit pentru cultura sa, format în ambianţa elevată de la curţile Cantacuzinilor, a fost mereu receptiv faţă de valorile culturale şi artistice. La curţile sale de la Bucureşti şi Târgovişte a adunat pe cei mai buni artişti ai locului, dar şi pietrari şi argintari din Transilvania, pictori din Grecia, sculptori din Dalmaţia şi Italia. Arta brâncovenească îmbrăţişează în felul acesta toate manifestările artistice, atât în domeniul religios (construcţii, pictură, sculptură, argintărie, broderie, manuscrise cu miniaturi, icoane, gravură şi în general tot mobilierul necesar unui lăcaş de cult şi aşezământ spiritual), cât şi în domeniul construcţiilor civile (palate, case domneşti, conace).

 

Repertoriul decorativ brâncovenesc a avut ca surse de inspiraţie elemente de Renaştere şi baroc - floarea-soarelui, bujori, dalii redate naturalist, scoici, chipuri de îngeri, păsări, delfini, măşti, figuri omeneşti şi vase cu flori - venite fie direct din Occident, fie din Orient, prin filieră constantinopolitană.

 

Pictura icoanelor impresionează prin fast, culoare şi somptuozitate. Tipologia persoanelor dobândeşte trăsături caracteristice: ovalul feţei uşor prelung, bărbia rotunjită, ochii mari, subliniaţi de cearcăne, sprâncene arcuite şi alungite. Pictura icoanelor se caracterizează şi prin desăvârşita execuţie a drapajului. Edificatoare pentru perioada brâncovenească sunt obiectele sculptate în lemn, de menţionat aici uşile de biserică de la Mănăstirea Tismana, lucrate de meşterul Nichita la 1698 şi iconostasele, cel mai mare şi bogat fiind cel din Biserica „Sfântul Nicolae“ din Făgăraş.

 

De o frumuseţe rară sunt şi tipăriturile dimpreună cu miniaturile realizate, aşa cum întâlnim în Liturghierul lui Calinic din perioada 1693-1697. În această perioadă, obiectele de cult realizate în Transilvania sau Veneţia - cruci, potire, chivote, mitre, veşminte, cârjă arhierească - sunt cu totul deosebite, remarcându-se prin fineţea lucrării, toate dovedind măiestria artei argintăriei şi a broderiei, dar şi gustul pentru fast şi frumos afişat de Constantin Brâncoveanu.

Constantin Brâncoveanu, principe bogat, iubitor de artă şi cu o voinţă fermă, „distribuie cu o mână liberală propriile sale resurse şi pe acele ale ţării, pentru fundaţii al căror număr şi frumuseţe ar ajunge pentru ca să facă celebru pe principele unui stat mult mai mare decât fusese ţara sa muntenească“, aşa cum afirma Nicolae Iorga în „Histoire des Roumains et de leur civilisation“. Şirul ctitoriilor lui începe încă de pe vremea când era numai simplu boier, la 1683, când ridică biserica din Potlogi.

 

Vorbind despre epoca brâncovenească, istoricul şi renumitul profesor Răzvan Theodorescu afirma că nu doar istoricii de artă, ci şi istoricii literari au susţinut faptul că „desluşirea exactă a personalităţii Brâncoveanului, monarhul dătător de măsură - prin el însuşi, prin cărturarii şi artiştii curţii de care a înţeles să se înconjoare -, pentru ceea ce înseamnă aici, cu trei veacuri în urmă, ştiinţa îmbinării tradiţiei cu înnoirea, a ideii dinastice şi a fastului aulic exprimate în arhitectura religioasă şi rezidenţială sau în pictura murală, cu sentimentul cel nou al demnităţii omului de merit, indiferent de obârşie, a omului care începe a şti să ducă o existenţă confortabilă şi civilizată în pas cu Europa... Vremea aceasta era pentru Blaga un «minunat amestec de renaştere şi bizantinism, de baroc şi de orientalism, o aluzie reconfortantă la ceea ce ar fi putut să fie o epocă de adevărată istorie românească». Mai mult însă, ea a fost o realitate impresionant de organică în anii eflorescenţei stilului brâncovenesc, modelatoare a viitorului de-a lungul a cel puţin un secol, în sfera formelor plastice şi literare, inspiratoare a unui revival de modernă, romantică încercare de captare a sufletului naţional în pragul veacului trecut. Într-un cuvânt, ea rămâne o piatră de hotar în istoria trecerii românilor de la medievalism la modernitate“.