„Zestrea sufletească îi întrecea cu mult calităţile trupeşti“

Marii oameni ai Antichităţii şi Evului Mediu au avut parte de două neajunsuri majore. Fie ni s-au păstrat numai faptele lor mari, trecându-se sub tăcere momente care au fost semnificative în viaţa lor, dar care par insignifiante pentru biografi (în special perioada de tinereţe), fie au fost efectiv "mitologizaţi", portretul lor devenind nimic altceva decât o palidă reflectare a faptelor reale. Aceste două caracteristici se regăsesc şi cu privire la detaliile perioadei de tinereţe a Sfântului Constantin cel Mare.

Dacă vorbim la modul general, este clar că perioada de tinereţe a Sfântului Constantin cel Mare este cât se poate de pierdută în negura timpului. Biograful său, Eusebiu de Cezareea, îi dedică un singur paragraf, grăbit fiind să elogieze meritele, de altfel incontestabile, ale acestuia în ceea ce priveşte Biserica şi cultura creştină. Iată ce ne dezvăluie Eusebiu: "Iată-l deci pe Constantin ajuns pe aceeaşi treaptă cu ceilalţi părtaşi la cârma împărăţiei şi - cu o vorbă a proorocului de altădată al lui Dumnezeu - vieţuind în mijlocul lor. De altfel, Constantin fusese socotit de ei vrednic să primească înalta cinste încă din anii când abia păşise din vârsta copilăriei în aceea a fecioriei: noi înşine l-am putut vedea străbătând ţinutul Palestinei în tovărăşia celui mai vârstnic dintre împăraţi; oricine poftea l-a putut limpede vedea şezând de-a dreapta acestuia, dând încă de pe atunci o pildă de cumpănire împărătească. Nimeni nu i-ar fi putut şedea alături în ceea ce priveşte frumuseţea şi farmecul, precum şi în ce priveşte înălţimea (şi proporţiile) trupului; iar tinerii de vârsta lui îl ştiau de frică, atât de vânjos era, atâta era de puternic. Numai că zestrea lui sufletească îi întrecea cu mult calităţile trupeşti: înainte de orice, îşi înveşmântase sufletul cu podoaba cumpătării, căreia mai apoi se pricepuse să-i dea o neasemuită strălucire prin marea lui cultură, prin înnăscuta lui putere de judecată şi prin înţelepciunea cu care îl dăruise Dumnezeu" (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, I, 19 ,1-2, în: "PSB", vol. 14, trad. Radu Alexandrescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 73). Am redat aici citatul în întregime, în pofida lungimii acestuia, pentru a-i păstra coerenţa. Însă acum este necesară o investigare mai atentă dincolo de artificiile retorice adesea inutile de care Eusebiu de Cezareea abuzează în prezentarea sa encomiastică. În esenţă, mărturiile sale nu sunt neapărat eronate, dar păstrează o anumită mitologizare a personajului descris, de care trebuie să ne debarasăm dacă dorim într-adevăr să ajungem la adevărul biografic despre existenţa Sfântului Constantin cel Mare. Dincolo de orice alt neajuns, o prezentare pur retorică şi encomiastică transformă personajul principal într-un erou perfect, fără cusur, iar acest lucru conduce practic la o portretizare falsă şi hiperbolică. Vom discerne în continuare care este adevărul din spatele spuselor lui Eusebiu de Cezareea.

Un militar priceput

Primul lucru pe care nu îl observăm în descrierea artificială a acestei perioade a vieţii împăratului Constantin este acela al expediţiilor sale militare importante. Aşa cum afirmă Paul Stephenson, în cursul anilor 290-300, Constantin îşi dovedise priceperea militară în bătălii importante, atât în zona Dunării împotriva cumplitului trib al sarmaţilor, cât şi în Orientul îndepărtat împotriva perşilor (Paul Stephenson, "Constantine: Unconquered Emperor, Christian Victor", Quercus, London, 2010, p. 113). Era un militar priceput, asemenea tatălui său, un om pregătit să ducă războaie de lungă durată. Acest fapt este confirmat şi de victoriile sale majore de mai târziu împotriva unor adversari care stăteau mult mai bine, cel puţin din punct de vedere numeric, cum ar fi Maxentius sau Licinius. Eusebiu trece sub tăcere acest aspect semnificativ, rezumându-se doar să afirme că "împăratul cel mai vârstnic" (adică Diocleţian) îl purta pretutindeni cu sine ca pe un protejat şi că el însuşi îl văzuse în Palestina astfel. Este greu de crezut că Eusebiu a fost martorul unei astfel de scene de la bun început, deşi nu imposibil, dar pare să epateze în acest context oricum puţin rupt de realitate. Este adevărat că Diocleţian l-a apreciat pe Constantin, dar acest lucru s-a datorat în primul rând faptului că era fiul şi moştenitorul principal al lui Constantius Chlorus, devenit între timp a doua persoană ca importanţă (Cezar) în partea apuseană a imperiului. În al doilea rând, Constantin dovedise pricepere pe câmpul de luptă în situaţii grele. Perşii şi sarmaţii erau adversari redutabili ai Imperiului Roman, iar împăraţii romani sau viitorii împăraţi (auguşti, cezari etc.) trebuia să fie şi buni lideri militari. În mod clar, Diocleţian nu avea nevoie de un tânăr care să fie doar cumpătat, liniştit şi care să îi ţină de urât în lungile sale călătorii politice. El admira mai presus de toate curajul şi priceperea militară a lui Constantin. Eusebiu de Cezareea preferă să omită aceste aspecte pentru că, în general, în primele patru secole, atitudinea Bisericii faţă de armată şi de război a fost relativ oscilantă. Creştinismul şi profesia de soldat păreau într-o antiteză deplină, cel puţin până când imperiul a devenit creştin. Poate de aceea, deşi nu neapărat, Eusebiu se rezumă la a-l prezenta pe împăratul Constantin drept un tânăr liniştit, un fel de sfetnic imperial apreciat la curtea lui Diocleţian.

Cumpătare şi cultură

O a doua prezentare abstractizată a împăratului Constantin de Eusebiu de Cezareea este aceea legată de înfăţişarea şi calităţile sale. Sfântul Constantin a fost un om puternic din punct de vedere fizic, dar nicidecum un uriaş, aşa cum este prezentat aici. Nu credem, de asemenea, că tinerii de la curtea imperială începeau să se retragă numai la vederea zâmbetului său. Era vorba, poate, mai mult de faptul că era respectat (şi fără îndoială invidiat) pentru poziţia înaltă pe care o ocupa datorită meritelor sale personale, dar şi datorită tatălui său. În ceea ce priveşte calităţile enumerate de Eusebiu, şi anume: cumpătarea, cultura bogată, puterea de judecată şi înţelepciunea, viaţa împăratului Constantin cel Mare ne confirmă, dar ne şi infirmă unele aspecte. În mod clar, puterea sa de judecată a fost cea care l-a ajutat cel mai mult, îmbogăţită desigur de harul lui Dumnezeu, să ia decizii uimitoare din punct de vedere militar, politic şi eclezial. Discernământul împăratului Constantin cel Mare este confirmat de faptele sale. Fără îndoială, orice discernământ este însoţit şi de înţelepciune. Se poate spune, aşadar, că a fost şi un împărat înţelept. Însă, temperamental vorbind, Constantin cel Mare se aseamănă din multe puncte de vedere cu Ştefan cel Mare. A fost un temperament mai degrabă coleric. Cu toate că a dat dovadă de mult calcul şi judecată în ceea ce a făcut, în unele momente a acţionat la supărare, iar efectele nu au fost dintre cele mai fericite, aşa cum vom vedea. Nu este om fără greşeli, dar mitologizarea nu face cinste nimănui şi cu atât mai puţin unui om important. În ceea ce priveşte cultura bogată de care vorbeşte Eusebiu, Constantin cel Mare a fost într-adevăr o persoană educată, care vorbea atât latina, cât şi greaca, dar care nu a fost niciodată la nivelul unor împăraţi literaţi bizantini de mai târziu cum ar fi Leon al VI-lea cel Înţelept sau Constantin al VII-lea Porfirogenetul, pentru a da exemple din aceeaşi categorie. Era învăţat, dar nu la un nivel enciclopedic aşa cum încearcă să îl prezinte Eusebiu de Cezareea. I se potrivea mult zicala lui Goethe "o privire în cărţi şi două în viaţă".

Aşadar, avem în realitate de-a face cu un tânăr uşor coleric, dar cu o pricepere militară înaltă, cu un nivel de cultură important, dar nu enciclopedic, şi cu o putere de judecată şi un discernământ riguros. Se poate spune că ne aflăm în faţa unei vieţi care începe să înflorească în bine. Însă, pentru a putea înţelege precum se cuvine situaţia economică, politică şi militară a Imperiului Roman din momentul respectiv, vom întreprinde o serie de analize ale acestor aspecte în materialele următoare. De asemenea, vom evidenţia şi relaţia dintre diverşi împăraţi romani din secolul al III-lea şi creştinism în general. Toate aceste amănunte trebuie scoase în evidenţă pentru a oferi o apreciere corectă a contextului social în care şi-a desfăşurat activitatea împăratul Constantin cel Mare.