Academician, geograf şi geopolitician, Simion Mehedinţi a ştiut cum să îmbine cu succes pregătirea sa filologică, istorică, antropologică şi credinţa sa profund ortodoxă. Spirit filosofic, format la Şcoala lui Titu Maiorescu, marele savant va fi cea mai importantă conştiinţă culturală creştin-ortodoxă a generaţiei sale, fiind considerat, pe bună dreptate, unul dintre înainte-mergătorii noului spirit cultural românesc al secolului al XX-lea. La împlinirea a 140 de ani de la naşterea sa, Simion Mehedinţi rămâne o figură deosebit de importantă pentru Şcoala românească de geografie, dar şi pentru pedagogia românească, în general.
Născut la 19 octombrie 1868 în comuna vrânceană Soveja, Simion Mehedinţi obişnuia să spună despre el că este „fiu de mocan vrâncean“, arătând un deosebit respect pentru locurile natale. Părinţii săi, Neculai Mehedinţi (dascăl de biserică) şi Voica Mehedinţi, aveau împreună 11 copii. Simion Mehedinţi va vorbi despre familia sa ca una „cu dascăli şi preoţi în ascendenţă“. Această caracteristică de familie se va observa şi în ceea ce-l priveşte pe viitorul profesor. Simţind un ataşament aparte faţă de biserică, lucru mărturisit într-un text autobiografic în care mărturiseşte că „biserica satului mi-a pus de timpuriu înaintea sufletului o măsură a vieţii de aici şi de dincolo“, Simion Mehedinţi va urma studiile secundare la Seminarul Teologic din Roman şi la cel din Bucureşti. Bacalaureatul îl va da în anul 1888, la Liceul „Sfântul Sava“.
După terminarea liceului, va urma o pendulare între materiile realiste şi cele umaniste. Se va înscrie iniţial la Facultatea de Matematică, dar va termina Facultatea de Litere şi Filosofie în anul 1892, cu o teză despre pedagogie: „Ideile lui Jean Jacques Rousseau asupra educaţiei“. La recomandarea lui Alexandru Odobescu şi prin susţinerea lui Grigore Tocilescu, va studia ştiinţele geografice la Paris, Berlin şi Leipzig. În acest din urmă loc îşi va lua şi examenul de doctorat, în anul 1899, în faţa ilustrului Friedrich Ratzel (întemeietorul geopoliticii), cu lucrarea: „Despre inducţia cartografică“, arătându-se preocupat mai ales de antropogeografie, împreună cu etnologia.
Întors în ţară, va fi pentru început profesor secundar la Focşani şi Iaşi, iar apoi, pentru aproape patru decenii, profesor la Universitatea din Bucureşti (17 mai 1900-1938), la prima catedră de geografie din România. În anul 1915 a devenit membru al Academiei Române. A condus mai mulţi ani ziarul „Convorbiri literare“, dar a fost şi colaborator al mai multor ziare şi reviste ca: „Analele Academiei Române“, „Buletinul Societăţii Române de Geografie“, „Volkermagasin“ (Germania), „Cuvântul Studenţesc“, „Duminica poporului“ şi altele. Marginalizat şi interzis de conducerea comunistă, Simion Mehedinţi se va stinge din viaţă la 14 decembrie 1962, în Bucureşti.
„Metoda Mehedinţi“
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se ridicaseră tot mai multe voci care contestau importanţa geografiei ca disciplină, dorind totodată împărţirea acesteia între diversele discipline înrudite. Simion Mehedinţi s-a ridicat împotriva acestei idei, precizând în lucrarea sa „Locul Geografiei între Ştiinţe“ (1894) obiectul disciplinei. De asemenea, prin referirile sale, el va face trecerea de la caracterul descriptiv - informativ, la care era redusă, la geografia ştiinţifică modernă.
Această cotitură, care va duce la o schimbare a modului de abordare a geografiei, se va face prin lucrarea „Terra - introducere în geografia ca ştiinţă“. S. Mehedinţi arată în această lucrare că obiectul geografiei este Pământul în totalitatea şi unitatea sa, geografia studiind, pe baza unei metode proprii, raporturile reciproce dintre cele patru învelişuri activ asociate ale Terrei - atmosfera, hidrosfera, litosfera şi biosfera -, rânduirea materialului trebuind făcută pornind de la învelişurile cele mai simple supraordonate, la cele mai complexe, subordonate. Creând o adevărată filosofie geografică, savantul elaborează pentru învăţământul secundar „metoda Mehedinţi“, preconizând predarea de la îndepărtat la apropiat, începând cu noţiunile generale despre Pământ şi încheind cu geografia locală.
Cea mai înaltă conştiinţă culturală creştină a generaţiei sale
Spirit de o aleasă formaţie culturală, Simion Mehedinţi a ştiut să îmbine într-un mod deosebit de frumos creaţia cultural-ştiinţifică cu renaşterea spirituală creştin-ortodoxă. Din acest punct de vedere, el este considerat, alături de Nicolae C. Paulescu, unul dintre corifeii creştini ai generaţiei imediat posteminesciene (născuţi după 1860, dar înainte de 1880), generaţie trecută prin marea şcoală junimistă şi înclinaţi politic spre conservatorismul de tip eminescian. Aceştia vor fi înainte-mergătorii noului spirit cultural românesc din prima jumătate a secolului al XX-lea.
Apostolatul pedagogic creştin al lui Simion Mehedinţi poate fi cu uşurinţă sesizat în cartea sa „Creştinismul românesc“ (1941). Având o cultură teologică sistematică (studiind teologia la Seminar), pe care o îmbină cu cultura sa filologică, istorică şi antropologică, Simion Mehedinţi se încumetă să realizeze o radiografie a creştinismului românesc. Savantul va stabili 11 trăsături distinctive pentru ceea ce el va numi „creştinismul păduratic al românilor“, „aşa cum s-a păstrat în codrii Carpaţilor“ de-a lungul a două milenii.
„Singurul popor creştinat pe nesimţite“
Vorbind despre creştinismul românesc, marele geograf aminteşte despre „primatul sufletului“, aşa cum îl înţelegeau strămoşii noştri daci: „Că strămoşii noştri au fost aproape ca un fel de creştini înainte de creştinism o mărturisesc Herodot şi Strabon“, spune el. Pe acesta din urmă Simion Mehedinţi îl va cita când spune „râvna religioasă a fost, de când lumea, caracterul precumpănitor al firii lor (dacilor)“. Credinţa în nemurirea sufletului şi contemplativul vieţii sihăstreşti i se păreau două constante fundamentale ale neamului nostru.
De asemenea, precizează „arhaismul creştinismului românesc“, subliniind creştinarea noastră timpurie şi aproape organică, făcută fără vărsări de sânge şi căreia nu i se poate stabili o dată sau un reper evenimenţial, aşa cum s-a întâmplat la alte popoare (bulgari, ruşi etc.). Prin aceasta, creştinismul românesc nu se aseamănă cu niciunul din zonă, fiind „singurul popor creştinat pe nesimţite“.
Alături de acestea două, „acceptarea suferinţei ca mijloc de purificare morală“ se numără printre cele mai importante trăsături ale creştinismului românesc aduse în discuţie de Simion Mehedinţi. Această caracteristică este văzută de S. Mehedinţi ca fiind izvorâtă din predispoziţia „dacilor nemuritori“ spre ascetism şi sacrificiu. Pentru a-şi întări ideea, el se va folosi de exemplul ciobănaşului din „Mioriţa“: „Seninătatea păstorului în faţa morţii este un răsunet depărtat al concepţiei dacilor despre viaţa de dincolo de mormânt. În variantele Mioriţei se schimbă unele amănunte, dar seninătatea în faţa morţii şi acceptarea liniştită a suferinţei sunt ca un fel de axă invariabilă“.
„Grija cea dintâi va fi nu atât cartea, ci buna creştere a copiilor“
Marele gânditor s-a remarcat nu numai în domeniile geografiei, geopoliticii sau istoriei creştinismului românesc, ci a fost şi un remarcabil pedagog şi profesor. Pe lângă aceasta a ocupat şi scaunul de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (între martie şi octombrie 1918). Descoperirea câtorva cataloage din acea perioadă (într-o şcoală din satul Sperieţi, comuna vrânceană Moviliţa), ne dezvăluie felul în care Simion Mehedinţi înţelegea actul educaţiei. „În toate duminicile, copiii să vină la biserică. Nu se vor aduna la şcoală, ci vor veni cu părinţii lor (ca să se vadă mai lesne cari părinţi n-au grije de sufletul copiilor) la biserică, vor sta lângă strană, dând răspunsurile la leturghie, împreună cu învăţătorul“, se arată în „îndrumările pentru începutul Anului şcolar“. În acelaşi document se precizează că „lipsa materialului didactic nu poate fi pusă înainte ca motiv pentru întârzierea muncei şcolare“. „Până să vină cartea de geografie, o hartă simplă desenată pe perete sau pe o foaie de hârtie ţine loc de carte pentru geografia judeţului, a României şi chiar a continentelor... Cât despre începători, nimic mai uşor decât să facă singur învăţătorul un abecedar, scriind foaie cu foaie ce-i trebuie, cum vine rândul lecţiilor, ori chemând în ajutor un poligraf sau pe copiii mai măricei... Grija cea dintâi va fi nu atât cartea, ci buna creştere a copiilor...“, se mai arăta în document.
