Arta brâncovenească - simbol al credinţei şi al neamului românesc

Epoca domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost una dintre cele mai rodnice pentru cultura şi arta românească, un moment de vârf, o etapă de mare înflorire culturală, iradierea artei brâncoveneşti cuprinzând deopotrivă Transilvania, Banatul şi Moldova, reflexe fiind prezente şi în Basarabia.

O semnificaţie şi o importanţă deosebită a avut pentru Transilvania sfertul de veac al domniei lui Constantin Brâncoveanu, înfloritoare etapă în evoluţia artelor româneşti, domnul Ţării Româneşti fiind ctitor şi protector pentru conaţionalii săi din interiorul arcului carpatic.

La sfârşitul secolului al XVII-lea arhitectura religioasă a românilor transilvăneni cunoaşte o stagnare, construindu-se relativ puţin, cele mai importante edificii de cult fiind înălţate din generozitatea principelui Constantin Brâncoveanu şi a familiei sale. În ultimul deceniu al veacului al XVII-lea Domnul Ţării Româneşti înalţă la Făgăraş Biserica „Sfântul Nicolae“, iar în anii 1700-1701 finalizează construcţia bisericii Mănăstirii Sâmbăta de Sus, exemple tipice de arhitectură de la sudul Carpaţilor, edificate în Transilvania (Marius Porumb, „Un veac de pictură românească din Transilvania - Secolul XVIII“, Editura Meridiane Bucureşti, 2003, pp. 9-17).

De asemenea principele a ridicat în 1707 o biserică pe moşia sa de la Poiana Mărului, judeţul Braşov, şi va reface vechea ctitorie a lui Mihai Viteazul de la Ocna Sibiului, iar biserica românilor din Berivoii Mari, judeţul Braşov, va fi edificată prin mărinimia soţiei sale, Doamna Maria. Exemplul principelui este urmat de viitorul domn, Ştefan Cantacuzino, care construieşte pe moşia sa transilvană de la Vaida Recea, judeţul Braşov, o biserică în 1709.

Ctitorii în Ţara Făgăraşului

Ctitoriile înălţate în Ţara Făgăraşului au contribuit esenţial la formarea şi răspândirea curentului artistic brâncovenesc, declanşând o adevărată şcoală de arhitectură locală, reprezentată printr-un grup de edificii, compact şi unitar, ce realizează o sinteză a elementelor de arhitectură şi decor din Ţara Românească grefate pe tradiţia constructivă din Transilvania. Activitatea artistică a românilor transilvăneni în secolul al XVIII-lea a avut un permanent model în evoluţia artistică de la sudul Carpaţilor, interferenţele cu centrele culturale brâncoveneşti contribuind esenţial la procesul de unificare culturală a spaţiului locuit de români (Eugenia Greceanu, „Ţara Făgăraşului, zonă de radiaţie a arhitecturii de la sud de Carpaţi“, în „Buletinul Monumentelor Istorice“ (BMI), XXXIX, 1970, nr. 2, pp. 35-50).

Principele Constantin Brâncoveanu a continuat în Transilvania mai vechile tradiţii ctitoriceşti ale domnilor din Ţara Românească, edificând sau restaurând biserici şi mănăstiri, înzestrând cu bunuri funciare, sau dăruind preţioase odoare bisericeşti, cărţi liturgice, icoane şi pictură murală.

Biserica „Sfântul Nicolae“ din Făgăraş este cea mai importantă ctitorie transilvăneană a principelui Constantin Brâncoveanu, fiind zidită între 17 iunie 1697 şi 30 septembrie 1698. Amplul edificiu are un plan dreptunghiular alungit, compartimentat în pridvor acoperit cu două calote, pronaos, acoperit cu o calotă pe pandantivi, acelaşi sistem de boltire fiind şi peste naos şi absida decroşată a altarului, planimetric poligonală la exterior şi semicirculară la interior. Peste pronaos se înalţă turnul clopotniţă de plan octogonal.

Însemnătatea arhitecturală şi artistică a acestei biserici voievodale a fost capitală pentru Transilvania, edificiul impunând în timp un prototip şi un stil. Pentru zidirea bisericii ortodoxe făgărăşene Constantin Brâncoveanu a obţinut, la 10 octombrie 1694, acordul principelui Transilvaniei Mihail Apafi al II-lea, fiind susţinut în demersul său de generalul conte Rabutin de Bussy, comandantul militar al armatei austriece în Transilvania. Mai multe documente aflate la Arhivele Naţionale din Cluj Napoca constituie importante dovezi ale prestigiului de care se bucura Constantin Brâncoveanu, Domnul Ţării Româneşti, fiind distins la 30 ianuarie 1695 cu titlul de principe al Sfântului Imperiu Romano-German (Susana Andea, Avram Andea, „Constantin Brâncoveanu şi biserica românească din Făgăraş“, în volumul „Transilvania - Biserici şi preoţi“, Editura Supergraph, Cluj Napoca, 2005, pp. 88-94).

Un episod, necunoscut până nu demult, legat de edificarea bisericii făgărăşene este faptul că „pentru fixarea locului şi efectuarea măsurătorilor necesare, generalul Rabutin a trimis la Făgăraş pe inginerul şef (supremum ingenierium) al trupelor sale, care nu era altul decât italianul Giovanni Morando Visconti“ (Susana Andea, Avram Andea, „Constantin Brâncoveanu şi biserica românească din Făgăraş“, în volumul „Transilvania - Biserici şi preoţi“, Editura Supergraph, Cluj Napoca, 2005, pp. 88-94), cunoscut pentru lucrările topografice din anii 1711 şi 1714 la Cetatea Alba Iulia, dar şi la alte edificii militare.

Un document din 22 iunie 1697 confirmă demararea lucrărilor la Biserica „Sfântul Nicolae“ din Făgăraş, pe locul unei mai vechi biserici româneşti, monumentalul edificiu fiind finalizat la 30 septembrie 1698. În anul următor, la 17 octombrie 1699, principele Constantin Brâncoveanu dăruia ctitoriei sale suma de cincizeci de taleri, pe care preoţii bisericii făgărăşene urmau să o ridice anual în ziua Sfântului Dumitru (26 octombrie) din venitul vămii domneşti de la Rucăr şi Dragoslavele, „Însă până vor ţânea legea aceasta pravoslavnică, iară de care cumva ar schimba legea şi n-ar fi întru a Răsăritului biserică i (şi) credinţă, să hie lipsiţi de această milă ce am făcut“. Documentul precizează că „am zidit şi am înălţat din temelie această sfântă biserică, care este preste munte în Ardeal, în oraşul ce să chiamă Făgăraşul, şi o am înfrumseţat pre dinăuntru şi pe dinafară cum să vede“ (Ioan Cavaler de Puşcariu, „Fragmente istorice despre boierii din Ţara Făgăraşului“, IV, Sibiu, 1907, p. 4).

Iconostas impresionant

Biserica „Sfântul Nicolae“ din Făgăraş a fost înzestrată cu un preţios iconostas şi o remarcabilă pictură murală aparţinând stilistic epocii brâncoveneşti, valoroase opere de artă ale unor cunoscuţi artişti. Este relevant pentru importanţa acordată de principele Ţării Româneşti monumentalei sale ctitorii transilvane faptul că iconostasul făgărăşan montat în 1698 este cel mai amplu din epoca brâncovenească, fiind mai mare decât cel al Mitropoliei din Târgovişte sau al catoliconului Mănăstirii Hurez (pentru comparaţie vezi Florentina Dumitrescu, „Sculptura în lemn brâncovenească“, în „Pagini de veche artă românească“, III, 1974, pp. 7-146), două edificii religioase de primă însemnătate.

Pictura impozantului iconostas este semnată şi datată pe icoana de hram: Iconopiseţ Preda Panonean. Leat 7207 (1698-1699), care este pictorul principal, alături de care Ioan Zugravul semnează icoanele prăznicare (Ioan Zugravul semnează pe icoanele Intrarea în Ierusalim şi Răstignirea). Autorul principal al icoanelor împărăteşti a fost identificat pe baza analogiilor stilistice cu Preda de la Câmpulung, pictorul din 1696 al Paraclisului hurezan şi al frescelor din 1699 ale Bolniţei de la Mănăstrea Hurez.

Iconostasul bisericii făgărăşene este de tip „clasic“ brâncovenesc, compus din patru registre: icoanele împărăteşti, prăznicarele aşezate în arcade cu timpane, şirul apostolilor aşezaţi sub arcade având în centru Deisis, iar registrul următor înfăţişând prorocii în medalioane adâncite în lemnul masiv al grinzii. Icoanele cu fond de aur sunt înconjurate de o bogată şi luxuriantă vegetaţie sau de motive arhitectonice sculptate în lemn aurit şi policromat, conferind întregului ansamblu somptuozitate şi rafinament.

Ansamblul de pictură murală, ce împodobeşte absida altarului şi naosul, cu amplul său program iconografic, datează din 1720, fiind semnat de Preda şi Teodosie, fiii pictorului Preda din Câmpulung. Fresca bisericii făgărăşene este o realizare remarcabilă a şcolii de pictură brâncoveneşti, care în deceniile următoare va deveni un model pentru numeroase biserici româneşti transilvănene. În deceniile următoare numeroşi artişti din ambianţa artistică de la sudul Carpaţilor activează în Transilvania şi Banat, dintre care îi amintim pe Iosif Ieromonahul, Matei din Craiova, Grigore Ranite din Craiova, Ştefan de la Ocnele Mari, Andrei de la Hurez, pictori având o activitate meritorie în răspândirea noului limbaj al picturii postbizantine româneşti, a stilului brâncovenesc.

Sâmbăta de Sus

Pe locul unei mai vechi ctitorii de pe moşia brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea Constantin Brâncoveanu a construit Mănăstirea Sâmbăta, judeţul Braşov, edificiu religios ce este un exemplu tipic de arhitectură de la sudul Carpaţilor, având un plan trilobat, cu turlă pe naos, iar faţadele sunt împodobite cu un decor specific ambianţei muntene. Locaşul era finalizat în anii 1700-1701, dar din păcate nu se mai păstrează aproape nimic din decorul original din interior, care desigur a fost bogat, având în vedere că biserica era o ctitorie voievodală. A stat mai multe decenii în ruină, respectiv din 1785 când a fost desfiinţată prin ordonanţă imperială care dispunea desfiinţarea ordinelor călugăreşti, până la restaurarea din anii 1926-1936, care a recuperat elementele esenţiale ale arhitecturii şi parţial decorul mural din 1767. Ctitoria brâncovenească de la poalele Munţilor Făgăraş va deveni un model arhitectonic ce va fi promovat şi imitat de numeroase edificii religioase din ţinutul Sibiului, Ţara Bârsei, Podişul Târnavelor, în special în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului XIX (Marius Porumb, „Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIII-XVIII“, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998, p. 235).

Ocna Sibiului

Tradiţia şi atestări documentare menţionează Biserica „Sfinţii Arhangheli“ din Ocna Sibiului ca o ctitorie a lui Mihai Viteazul, care la 1701 era refăcută de Constantin Brâncoveanu. Inscripţia tabloului votiv are următorul text: „Constandin Basarab Voivod Brancoveanul care a făcut biserica aciasta. Făcutus-a 1701 şi s-au zugrăvit Leat 1723. Şi fiind ispravnic popa Ioan ot Vizocnă la acest lucru“. Tabloul votiv înfăţişează doi ctitori ce susţin macheta bisericii ocnene, primul din stânga este cu certitudine Constantin Brâncoveanul, iar cel din dreapta pare să fie primul ctitor, Voievodul Mihai. Deşi inscripţia nu menţionează acest lucru, Vasile Drăguţ a lămurit cu argumente solide şi convingătoare că imaginea îi reprezintă pe Mihai Viteazul întemeietorul şi pe Constantin Brâncoveanu restauratorul (Vasile Drăguţ, „Un portret necunoscut a lui Mihai Viteazul“, în „Buletinul Monumentelor Istorice“, 1972, nr. 4, pp. 60-63). Autorul frescelor de la Ocna Sibiului este Popa Ivan Zugravul, unul dintre cei mai activi pictori din prima generaţie ai centrului de la Răşinari.

Răspândirea stilului brâncovenesc

După 1714, anul martiriului Brâncovenilor, numeroşii pictori formaţi în Ţara Românească în şcoala de la Hurez, datorită prestigiului de care se bucurau, sunt solicitaţi să împodobească cu frescă şi icoane cele mai importante ctitorii ale românilor transilvăneni, perpetuând astfel un fenomen artistic până în primele decenii ale secolului al XIX-lea.

În legătură directă cu centrele artistice brâncoveneşti de la sudul Carpaţilor este formarea în deceniul al doilea al secolului XVIII la Răşinari a unui important centru de pictură, în care vor activa mai multe generaţii de artişti, dintre care îi amintim pe Popa Ivan, Nistor Dascălul, Iacov şi Stan Zugravi, care abordează un limbaj artistic ce trădează contacte directe cu ambianţa culturală brâncovenească.

Un grup de pictori veniţi din Ţara Româneasă, având în frunte pe Andrei Zugravul de la Hurez, pictează la 1730 în Banat, la Mănăstirea Săraca, ansamblul mural având o concepţie şi viziune unitare, scene şi figuri, compoziţii şi motive decorative amintindu-ne de realizările marii şcoli de la Mănăstirea Hurez (Marius Porumb, „Un veac de pictură românească din Transilvania. Secolul XVIII“, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 13).

Aproape concomitent, în anul 1732, Ion Zugravul, ce poate fi identificat cu unul din pictorii ce provin de la Hurez, se afla în fruntea unui grup numeros, „având trăsăturile unei adevărate şcoli de pictură“, care împodobea cu frescă vechea biserică românească din Lipova, judeţul Arad. În grupul ucenicilor-colaboratori îi remarcăm pe Nedelcu Popovici, Şerban Zugravul şi Radu Popovici, cunoscuţi pentru activitatea deosebită în Banat şi pe valea Mureşului (Horia Medeleanu, „Perspectivă nouă asupra picturii din biserica din Lipova (jud. Arad)“, în „Buletinul Monumentelor Istorice“ (BMI), 1981, nr. 1, pp. 83-88).

Procesul de răspândire şi adoptare în Transilvania a stilului brâncovenesc, început în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, încă în timpul domniei principelui Constantin Brâncoveanu, va continua şi în deceniile următoare, cunoscând în provincia intracarpatică o amploare deosebită. Pictura brâncovenească şi postbrâncovenească a împodobit bisericile româneşti transilvănene indiferent de confesiune, bucurându-se de un prestigiu deosebit prin calităţile sale artistice şi decorative.

Dacă în primele decenii arta brâncovenească se propagă ca un semn al susţinerii Ortodoxiei transilvane, începând cu deceniul al patrulea valorile artistice de la sudul Carpaţilor sunt receptate ca autentice manifestări ale unui stil naţional. (Acad. Marius Porumb)