Autentică vieţuire sau cum se poate afla omul în Duhul lui Dumnezeu

Marele dar pe care Sfântul Serafim de Sarov ni l-a lăsat spre moştenire în viaţa duhovnicească a fost minunata dobândire a Duhului Sfânt. Lumina sfântă şi plină de har dumnezeiesc pe care au experiat-o cei trei apostoli prezenţi pe Muntele Tabor s-a arătat lămurit în teologia Sfântului Grigorie Palama, fiind de asemenea prezentă şi lucrătoare în viaţa Sfântului Serafim. Mai mult decât atât, el a exemplificat şi lămurit această stare harică.

Pentru a ajunge pe această culme, sfântul cere mai întâi de toate „o credinţă tare, neclintită şi fierbinte în Dumnezeu, care este foc care încălzeşte şi aprinde inimile şi rărunchii”. De aceea, „cel care-L iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat se socoteşte străin şi nemernic pe acest pământ; căci, cu năzuinţa sa către Dumnezeu, el cu sufletul şi cu mintea îl vede numai pe El”. „Ca să primim şi să vedem în inimă lumina lui Hristos - mai spune Sfântul Serafim de Sarov - trebuie, pe cât se poate, să ne depărtăm de lucrurile văzute. Curăţind de mai înainte sufletul, prin pocăinţă şi fapte bune şi cu credinţă în Cel care S-a răstignit, închizând ochii cei trupeşti, să ne scufundăm mintea înlăuntrul inimii şi să strigăm, chemând numele Domnului nostru Iisus Hristos; şi atunci, pe măsura osârdiei şi fierbinţelii Duhului faţă de cel iubit (Luca 3, 22), omul află, în numele cel chemat, o dulceaţă care-i aprinde dorinţa de a căuta o luminare de mai sus” (Sbornicul. Culegere despre rugăciunea lui Iisus, în ­Iz­voare Duhovniceşti, vol. II, lucrarea Mănăstirii Valaam, Serdobol, 1938, publicată de Episcopia Ortodoxă de Alba Iulia, 1993, pp. 166-170).

Confirmarea minunatei lucrări harice în viaţa Sfântului Serafim o regăsim descrisă în întâlnirea şi dialogul cu nobilul Motovilov, ucenic al său. Episodul lămureşte tot­odată limitele dialogului dintre logica lumească şi cea duhovnicească, dintre filosofia conceptuală şi teologia harului dumnezeiesc. Învăţatul Motovilov oferă astfel o mărturie istorică despre minunata transfigurare a omului pătruns de har. „Era joi. Ziua era posomorâtă. Zăpada se aşternuse cam de 20 de centimetri pe pământ şi fulgi mari de zăpadă cădeau din abundenţă din cer, când părintele Serafim a început conversaţia sa cu mine pe un câmp de lângă sihăstria lui din apropiere, în partea opusă a râului Sarovka, la poalele dealului care coboară în pantă spre malul râului”, îşi începe istorisirea Motovilov (arhim. Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov. O biografie spirituală, p. 136). Încercând să explice această minunată stare duhovnicească, Sfântul Serafim îi aduce aminte ucenicului său de evenimentul Schimbării la Faţă a Domnului de pe Tabor, când „o lumină mare L-a înconjurat: «Și veşmintele lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada» (Marcu 9, 3). I-au apărut în acea lumină, un nor i-a umbrit pentru a ascunde strălucirea harului care orbea ochii ucenicilor. Astfel, harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu apare într-o lumină inefabilă tuturor celor cărora Dumnezeu le descoperă lucrarea Sa”. În momentul acela, Motovilov întreabă cum şi în ce fel un om pământesc poate fi umbrit de strălucirea harului dumnezeiesc? Ca om de ştiinţă, el nu înţelegea cum luminează harul Duhului în oameni şi cum se pot afla oamenii „în Duhul lui Dumnezeu”. Sfântul Serafim l-a apucat atunci în braţe şi, privindu-l drept în ochi, faţa lui a devenit dintr-odată mai strălucitoare decât soarele, apoi i s-a adresat cu cuvintele: „«Noi ne aflăm amândoi acum în Duhul lui Dumnezeu, fiule. De ce nu te uiţi la mine?» «Nu te pot privi, părinte, fiindcă ochii tăi strălucesc ca fulgerul. Chipul tău e acum mai strălucitor decât soarele şi mă dor ochii privindu-te». Părintele Serafim zise: «Să nu te alarmezi! Acum tu ai devenit la fel de strălucitor ca mine. Acum te afli în plinătatea Duhului lui Dumnezeu, altminteri n-ai putea să mă vezi cum sunt». Apoi, aplecându-şi capul spre mine, îmi şopti la ureche: «Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru mila Sa de negrăit faţă de noi! Ai observat că nici măcar nu m-am închinat, ci doar cu mintea m-am rugat în inimă lui Dumnezeu şi am spus aşa lui Dumnezeu: Doamne, fă să vadă limpede cu ochii săi trupeşti pogorârea Duhului Tău pe care Tu Îl dai slujitorilor Tăi atunci când Tu binevoieşti să Te arăţi în lumina slavei Tale măreţe. Şi, iată, fiul meu, că Domnul a împlinit de îndată rugăciunea smerită a bietului Serafim. Cum oare să nu-I mulţumim pentru acest dar de negrăit ce ni l-a făcut amândurora? Chiar şi celor mai mari pustnici, fiule, Domnul Dumnezeu nu-Şi arată întotdeauna mila sa în acest fel. Acest har al lui Dumnezeu, precum o maică iubitoare, s-a bucurat să-ţi mângâie inima ta întristată la rugăciunile Maicii Domnului. Dar de ce, fiule, nu mă priveşti în ochi? Priveşte-mă dar şi nu te teme! Domnul este cu noi!». După aceste cuvinte, i-am privit din nou chipul şi am simţit o mai mare evlavie faţă de el”. După ce i-a dat drumul, zăpada care-i înconjura s-a topit pe o porţiune de câţiva metri pătraţi. Întâmplarea a fost pusă în scris de Motovilov, manuscrisul său fiind descoperit de Biserică foarte târziu, abia în anul 1903, în preajma canonizării Sfântului Serafim (arhim. Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov. O biografie spirituală, pp. 159-160).

Biserica Ortodoxă dezvoltă prin urmare un caracter pnevmatic, întărit în dinamica experienţei sale liturgice prin darul rugăciunii neîncetate şi împărtăşirea continuă de harul dumnezeiesc prin intermediul şi în lumina energiilor necreate. Pe aceste direcţii teologice şi totodată existenţiale ar trebui să se constituie adevăratul „modus vivendi” într-o societate creştină. Dostoievski, unul dintre cei mai luminaţi vizionari şi apologeţi ai creştinismului rus, identifică această posibilitate de restaurare socială în tradiţia monahală. Călugărul lui Dostoievski (descris de altfel în toate ipostazele lui) se situează la graniţa dintre duhovnicesc/spiritual şi naţional. El este purtătorul unui mandat deosebit de important pentru viaţa po­porului rus, care este în esenţa lui „teofor, purtător de Dumnezeu”. „Acest popor purtător de Dumnezeu se găseşte, zicea Dostoievski, terorizat de conducerea cu totul laică şi atee, dezrădăcinată de la adevăratul spirit religios al po­porului rus. Adevărata regenerare a acestui popor rus e redeşteptarea lui în spiritul său, iar această redeşteptare în primul rând o vor face călugării, tot aşa cum, după istoria poporului rus, călugării au fost aceia care la momentul necesar au dat cuvântul mântuitor pentru fiecare din aceste epoci istorice. Prin urmare, dacă poporul rus e un popor teofor, dacă poporul rus se găseşte într-o stare de oprimare, sub regimul libertăţilor civile care n-au ştiut să stârnească în el decât nevoi, fără să-i dea în acelaşi timp posibilitatea de a mulţumi acele nevoi, nu există decât o singură posibilitate de ridicare a lui din nou la marea misiune la care trebuie să se întrupeze ortodoxismul adevărat, contactul din nou cu mănăstirea, şi anume când factorul religios, în forma cea mai înaltă a lui, monahală, va lua din nou un contact direct cu spiritul popular şi va deveni un element de regenerare a acestui spirit popular. Iată rolul călugărului rus şi posibilităţile lui de a activa, aşa cum îl concepe Dostoievski” (Nichifor Crainic, Dostoievski şi creştinismul rus, Ed. Arhidiecezană Cluj/Anastasia, 1998, p. 212).