Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Colindele româneşti - ecouri liturgice din etnogeneză

Colindele româneşti - ecouri liturgice din etnogeneză

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Alexandru Constantin Chituţă - 22 Dec, 2013
În tradiţia poeziei populare româneşti, colinda reprezintă categoria cea mai masivă şi mai diversificată de texte ceremoniale. Cunoaşterea colindei justifică şi, în acelaşi timp, depăşeşte interesul etnografic. Capitol de seamă al mitologiei şi mărturie a unor tradiţii culturale statornice, colinda se impune deopotrivă atenţiei ca tezaur de limbă şi ca preambul strălucit al poeziei scrise româneşti.
 
Sub forma complexelor datini şi obiceiuri ale Crăciunului, praznicul bisericesc al Naşterii Domnului a jucat un rol esenţial şi în viaţa poporului român, în modelarea şi perpetuarea culturii populare tradiţionale româneşti, vie până în secolul trecut, şi ale cărei urme supravieţuiesc până astăzi în mentalul colectiv al comunităţii româneşti. Dacă întreg ansamblul de datini şi practici legate de Crăciun a făcut, intens, obiectul preocupărilor folcloriştilor şi etnografilor români, nu acelaşi lucru se poate spune despre teologia ortodoxă română. „Temele complexe legate de multiplele aspecte şi dimensiuni ale sărbătorii Naşterii Domnului, afirmă pr. Ioan Ică jr, ca fenomen liturgic în geneza şi structurile lui nu au atras însă decât sporadic atenţia ştiinţifică susţinută a teologilor români. Precaritatea referinţelor bibliografice româneşti pe această temă contrastează izbitor cu abundenta literatură teologică acumulată în spaţiul occidental în ultimul secol.”
 
Colinda poate fi apropiată de cântecele occidentale de Crăciun doar în privinţa prilejului execuţiei şi cu totul incidental sub raportul unor tangenţe tematice. Spre deosebire de „Christmas carols” şi „Noëls”, redacţiuni de inspiraţie creştină care au circulat mai ales prin manuscrise şi tipărituri, colinda perpetuează pe calea oralităţii vechi tradiţii populare.

Cântări euharistice 

Colindele fac parte din acele texte şi melodii tradiţionale care pot fi denumite cântări euharistice; iar prin păstrarea semnificaţiilor acestora în datinile diferitelor zone ale ţării ar putea fi privite ca nişte ecouri liturgice din etnogeneză. Căci Euharistia - mulţumire supremă şi laudă deplină - este însuşi conţinutul şi chipul unei vieţi noi pe care Cel de Sus ne-a dat-o, fiind acest nou fel de viaţă pe care ni l-a rânduit Dumnezeu, nu doar din punct de vedere personal, individual, ci şi, aşa cum de multe ori afirma părintele Ilie Moldovan, etnic-comunitar, hotărând să apară un nou neam în cetatea carpato-dunăreano-pontică.
 
Terminologia populară aplicată colindei se diferenţiază regional. Termenul transilvănean dominant care s-a adoptat şi de către folcloristică este cel de colindă; partea de nord-vest a Transilvaniei utilizează termenul corindă, care se mai întâlneşte încorporat doar refrenului şi în Zărand, Munţii Apuseni, ba chiar şi în judeţul Sibiu. I. Cocişiu semnalează prezenţa termenului colindră pe valea Buii şi în Săliştea Sibiului. Termenul colind cunoaşte o mare răspândire în Muntenia şi Dobrogea. Ţara Loviştei foloseşte pe alocuri termenul colindec, variantă locală formată prin sufixarea muntenescului colind.  Termenul mai vechi corindă provine din Calendae. Slavul coleda, derivat şi el din calendae şi pătruns la noi prin adoptarea ierarhiei bisericeşti slavo-bizantine, a influenţat forma moştenită de români direct din latină. Termenul astfel obţinut, „colinda”, a restrâns aria de circulaţie a formei mai arhaice, căreia în bună parte i s-a substituit.
 
Este interesant de observat în această privinţă că tocmai în Transilvania, unde influenţa culturii slavoneşti a fost desigur mai slabă ca în Principate, s-a păstrat cuvântul moştenit din latină, dar totuşi influenţat de slavi, căci avem corindă.
 
Pentru strămoşii noştri, al căror geniu creator a realizat preafrumoasele obiceiuri şi tradiţii populare de Crăciun şi, îndeosebi, extraordinar de bogat şi variatul repertoriu de colinde şi cântece de stea, cu un puternic fond unitar, dar şi o panoplie fantastică de particularităţi locale şi regionale, magistral ilustrate pe meleagurile româneşti, sursa de inspiraţie au constituit-o Sfintele Scripturi şi, aşa cum afirmă Preasfinţitul Sofronie Drincec, şi cutumele ancestrale preluate de la înaintaşii noştri daci şi daco-romani şi încreştinate apoi, îmbisericite, deodată cu plămada străbună, în amplul proces al etnogenezei româneşti, dublat de încreştinarea lentă, dar trainică a strămoşilor noştri. Iar trimiterea la spaţiul sacru al profeţiilor vetero-testamentare a constituit o referinţă permanentă în arealul tradiţiilor muzicale vechi româneşti, în lumea colindelor. Punctul de plecare biblic a primit întotdeauna haina bisericească, veşmânt de la strană şi a avut mereu finalitate teologică, mărturisind, în cuvinte simple, tezaurul dogmatic al dreptmăritoarei învăţături de credinţă creştină, în strictă fidelitate faţă de patrimoniul teologic şi spiritual al Bisericii Ortodoxe.
 
Totodată, e cu neputinţă a te raporta la o colindă românească tradiţională fără a-ţi da seama că specificul ei vrea să fie mijlocirea unei prezenţe divine printre oameni, datorită puterii sacramentale ce o însoţeşte, care face realmente din păgâni creştini: „Şi botează-n Bobotează/ Din păgâni făcând creştini,/ Din creştini oameni buni”.

Sensuri pentru Ler

Dimpotrivă, refrenul „Leru-i ler”, prin care orice colindă deschide perspectiva intrării în Împărăţia lui Dumnezeu, potrivit unei concepţii neo-testamentare despre istorie prezentate în Apocalipsă, arată cum istoria este o mişcare de la creaţie la desăvârşirea finală. Densuşianu derivă pe ler  din latinescul liber: Jupiter Liber = Jupiter Dăruitorul, B.P. Hasdeu admite derivaţiunea din Lar Dominus. Pe drept cuvânt, Al. Rosetti şi alţi autori sunt de părere că acest refren reprezintă pe Halleluiah Domine - Aleluia Doamne.
 
Colindatul tradiţional se exercita prin intermediul unui grup denumit frecvent „ceată”. Cetele se diferenţiază în raport cu componenţa şi modul lor de organizare: ceata tinerilor necăsătoriţi, ceata alcătuită din flăcăi şi maturi şi ceata feminină. Cea mai bine cunoscută şi structurată organizatoric este ceata flăcăilor. Menţionată de S. Fl. Marian şi B. Bartók şi surprins încă sub forma unor grupări laxe din nordul Transilvaniei, în Maramureş şi nordul Moldovei, colindatul feminin are un caracter organizatoric marcat în Muscel, unde cetele de fete şi neveste îşi asumă rolul de agenţi principali ai obiceiului.
 
Desigur, doar unele din elementele de folclor preluate de către colindă din apocrife pot fi atribuite zonelor în care creştinismul la începuturile sale s-a propagat. Pe etape şi la niveluri diferite, miraculosul creştin s-a întrepătruns cu elemente proprii culturilor populare în care s-a implantat. Acest ultim proces, deosebit de pregnant în tradiţia culturii populare româneşti, creează dificultăţi încercărilor de a distinge în repertoriul colindei statul creştin de fondul mitologiei locale.
 
Clasificările tradiţionale împart colindele în laice şi religioase. Utilizarea acestei terminologii, afirmă Monica Brătulescu, impune un examen critic: aşa-zisele colinde laice mai păstrează încă - prin componentele lor mitologice - legătura cu planul sacru, iar pentru a circumscrie colindele creştine, sfera religiosului este mult prea largă. Dar chiar dacă facem abstracţie de improprietăţile de ordin taxonomic şi ne referim strict la categoriile concrete pe care termenii citaţi le desemnează, constatăm anumite inadvertenţe. Numai o porţiune a repertoriului colindei poate fi considerată în mod riguros drept creştină. Cât despre textele apocrife, acestea au influenţat colinda în primul rând prin latura lor de fabulos, care provine, după cum am arătat, din infiltrarea unor elemente folclorice în stratul creştin.
 
Sfinţii constituie în colindă o categorie distinctă de eroi. Colinda a adoptat doar anumiţi sfinţi, pe aceia care, polarizând în jurul lor legende, au dobândit în ochii poporului prestigiu sau relief. Astfel, alături de Iisus şi Maica Domnului, întâlnim frecvent în colindă pe Sfântul Ilie, Sfântul Ion, Sfântul Petru, bătrânul Crăciun, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică, Sfânta Luni.
 
Între numele sfinţilor şi acţiunile ce li se atribuie nu există o strictă aderenţă; Iuda este doborât când de Sfântul Ilie când de Sfântul Petru sau Sfântul Ion, iar acesta, ca şi Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică, măsoară „Pământu cu umbletu/ Şi ceru cu cumpătu”. 
 
Totodată, sfinţii preferaţi ai colindei se preschimbă în cerbi, în porumbei sau lebede sau chiar în fluturi şi, asemenea eroilor din poveste, participă la ospeţe, călătoresc etc. Reprezentarea Sfântului Petru este, de pildă, calchiată după cea a flăcăului: „Vine Petre, Sfânt Sân Petru/ P-un căluţ albuţ de flori,/ Dară nu-i albuţ de flori,/ Ci e albuţ de asudori”. Maica Domnului, ca şi fata ce-şi aşteaptă peţitorii, se plimbă de-a lungul apei: „Preumblă-se Maica Sfântă/ Pe ţărmuri de Dunăriţă”. Şi la aceasta gradele de rudenie sunt subliniate. Astfel, Sfânta Fecioară Maria stă de vorbă cu soru-sa Salomia, iar în legătură cu Sfântul Ion nu se omite a se specifica: „Că io-s Ionu, Sântu Ionu,/ Nănaşu lui Dumnezeu/ Şi cumătru lui Sânt Petru”.
 
Colindele sunt expresia care denotă familiaritatea afectuoasă faţă de Dumnezeu, care a pus o pecete de afecţiune şi pe relaţiile fiecărei persoane cu semenii săi. 

Rod al auzirii slujbelor în biserică 

Preafericitul Părinte Daniel în mai multe rânduri afirma cu tărie că expresia cea mai vie a culturii teologice şi duhovniceşti populare a românului creştin ortodox sunt colindele. Totodată, „ele sunt un memorial şi o prelungire a Liturghiei şi a slujbelor de Crăciun. Ele sunt un ecou şi rodire a slujbei şi sfinţeniei Bisericii în sate şi oraşe, în casele creştinilor, întrucât inimile credincioşilor au devenit biserică, peşteră din Betleem transformată în sălaş primitor pentru cer, casă de oaspeţi în care Pruncul este premărit de magi înţelepţi! Poezie şi cântare sfântă, evlavie şi bucurie, colindele româneşti sunt aur, smirnă şi tămâie în sens spiritual, izvorâte din inimi şi purtate pe buze, ca daruri şi ofrande aduse Pruncului Iisus, ca răspuns la iubirea Sa pentru noi.
 
Colindele noastre sunt bunătate izvorâtă din împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Una dintre aceste colinde ne îndeamnă astăzi îndeosebi să păstrăm dreapta credinţă şi să cultivăm dragostea faţă de semenii noştri, ca pe o dumnezeiască Liturghie a iubirii lui Dumnezeu din neam în neam, din generaţie în generaţie:
 
„Şi-acum te las, fii sănătos
Şi vesel de Crăciun,
Dar nu uita, când eşti voios,
Române, să fii bun!”