Cuviosul Dimitrie cel Nou, smerit veghetor al Cetății lui Bucur

La data de 27 octombrie, în calendarele noastre bisericești este pomenit Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou. Cel Nou, dar este și el destul de vechi… Cunoscut de cei mai în vârstă cu supranumele de Basarabov, care duce totdeauna cu gândul la neamul vechi românesc al Basarabilor, atât de important în istoria noastră medievală, sfântul vine însă din veacul al XIII-lea, așadar înainte ca neamul Basarabilor să ajungă pe tronul Țării Românești. Ziua cuviosului a fost atașată, cu smerenie și cu bun temei, sărbătorii Marelui Dimitrie, Mucenicul, până la a face, pentru bucureșteni, din cele două zile succesive un unic praznic. Ba, parcă Vechiul Sfânt, Izvorâtorul de Mir, îl lasă în față pe cel Nou, care revarsă la rândul lui o bună mireasmă în sufletele înfrigurate de toamnă și de multe încercări ale celor care-l colindă.

Suntem în prima jumătate a acelui veac, în timpul Țaratului româno-bulgar, apoi în cel al tulburărilor ce au urmat destrămării lui și al semnalării primelor formațiuni (pre)statale românești (cnezate) la nordul Dunării. Basarab I Întemeietorul avea să ajungă pe tron (pe) la 1310. Cuviosul Dimitrie provenea din satul Basarabov. De acolo, dacă tragi o linie dreaptă, nu sunt mai mult de 5 km până la Dunăre. Puținele lucruri care ni s-au păstrat în legătură cu Sfântul Dimitrie cel Nou spun, în primul rând, despre o nesfârșită deli­catețe sufletească. Copil fiind, era trimis cu vacile la păscut. Aceasta i-a rămas ocupația și în continuare. Odată, fără să vrea, a călcat pe un cuib acoperit de ierburi şi a strivit puişorii care se aflau în el. Mare i-a fost mâhnirea și, spre pocăință, timp de trei ani, fie vară, fie iarnă, a lăsat desculţ piciorul respectiv. A lăsa desculț un picior este mai mult decât a fi desculț de amândouă. Disconfortul se simte mai acut.

Cu destulă sărăcie de detalii ni se spune doar că ar fi devenit monah, petrecând într-o asceză impresionantă. Unde, cum și cât, nu se știe, dar undeva în preajmă. După un timp, probabil ca urmare a urcușului său duhovnicesc, se retrage în pustnicie, tot în zonă, viețuind într-o peșteră de pe malul râului Lom, în Bulgaria de astăzi. „Neștiut de nimeni”, ne spun sinaxarele... Tot ele menționează că sfântului i s-a vestit dinainte ziua morții și, atunci, s-a întins singur pe două lespezi de piatră.

Asta este tot ce se știe despre viața sfântului. Aproape nimic și, dacă se privește cu un ochi „științific”, nimic precis. Troparul și Condacul sfântului nu dau nici ele vreun detaliu specific, rămânând într-un registru destul de general. Vor fi fost sute de călugări în acea vreme și în acele locuri, pe cele două maluri ale Dunării, care vor fi avut o viață asemănătoare. Cum, atunci, cu atât de puțin să ajungi un sfânt care să strângi de ziua ta zeci de mii de oameni? Este unul dintre multele paradoxuri din Biserică. 

Viața palpitantă a sfântului începe după moartea lui

Sunt sfinți importanți care „la viața lor” par să nu fi făcut isprăvi duhovnicești spectaculoase, cărora viața pare să nu le fi fost decât un stagiu de pregătire și care-și încep „cariera” după trecerea din această viață. Învăță­tura ar fi, probabil, aceasta: sfin­țenia vizibilă (cea care răzbate până la noi!) nu se datorează numai străduinței omului, ci și unei voințe a lui Dumnezeu de a-Și lucra mai accentuat minunile printr-unul sau altul dintre sfinții Lui. În orice caz, Acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov îl compară și îl aseamănă cu per­so­nalități dintre cele mai proeminente din istoria Vechiului Testament (Avraam, Lot, Moise, Ilie, Samuel, David) și din istoria monahismului (Antonie cel Mare, Onufrie, Pavel Tebeul, Ammon, Ahila, Agatonie, Antim, Amonata, Amonie, Grigorie Decapolitul, Nicolae…).

Realitatea zilelor noastre și a secolelor care au trecut ne arată că Domnul a avut alte planuri cu el decât veșnica odihnire... Viața mai palpitantă a sfântului începe după moartea sa. Dar nu chiar imediat. Pentru început, „odihna” sa de taină a durat vreo 300 de ani. Până când Dumnezeu, prin intermediul unei mari inundații, dă la o parte lespezile între care era așezat și poartă corpul ne­stricat al sfântului la vale, lăsându-l însă îngropat în pământul moale („în noroi”, spun unele ­sinaxare, „în apă” chiar, altele) de pe malul râului Lom, care, după numai câțiva kilometri, se varsă în Dunăre. A urmat o altă sută de ani de „odihnă”. În ciuda umidității accentuate a locului, corpul sfântului nu a putrezit. Deasupra locului în care odihnea, deocamdată tăinuit, din când în când localnicii vedeau o flăcăruie. Credeau că este ascunsă acolo o comoară și până la urmă o comoară aveau să descopere, dar una de o materialitate spiritualizată, una de sfințenie. De abia acum sfântul avea să se vădească definitiv oamenilor. Ca să se facă cunoscut s-a folosit de o fetiță bolnavă, cum ne spun sinaxarele, „posedată de un duh necurat”. Ei i-a arătat sfântul în vis locul unde se află și i-a cerut să-și îndemne părinții s-o ducă la el. Și iată că părinții nu s-au îndoit și au urmat sfatul primit prin fetița lor. Și nu numai ei, ci mulțime de oameni s-au dus la locul indicat, au săpat și au dezgropat „comoara”. Ascultarea lor, aparent ilogică, a făcut ca fetița să se tămăduiască pe loc. Moaștele au fost transportate în satul cel mai apropiat, care era chiar satul natal, Basarabov. Acolo, minunile au continuat și cum vestea acestora s-a împrăștiat, tot mai mulți oameni veneau să se închine la moaștele sfântului și să capete alinare pentru diverse nevoi și suferințe. Vestea a ajuns până la domnitorul Ungro-Vlahiei (istoria este neclară și de această dată: nu se știe care domnitor!), care și-a dorit moaștele în cetatea de scaun a Bucureștilor (orașul căpătase acest statut la 1659). Însă sfântul nu s-a lăsat dus. La Ruse, boii de la carul care-l purta n-au mai vrut să se miște. Au pus atunci în locul lor doi junci tineri, neînvățați, lăsându-se în voia lui Dumnezeu, ca sfântul să fie dus acolo unde-l vor purta juncii. Și l-au dus înapoi la Basarabov, unde a rămas încă mulți ani, continuând săvârșirea de minuni. Domnitorul acela, înțelegând semnul ceresc, a pus să se ridice pe cheltuiala lui la Basarabov o biserică, spre adăpost sfântului devenit mare făcător de minuni. Pesemne că în vremea aceea nu era nevoie de un tomos de canonizare ca să fie considerat sfânt! Va veni unul abia în 1955, prevăzând generalizarea cultului Sfântului Dimitrie Basarabov în întreaga noastră Biserică. 

Bucureștiul are un ocrotitor smerit, dar puternic 

Spre sfârşitul unui război ruso-turc, în anul 1774, armata rusă ajunse în preajma satului Basarabov. Generalul Piotr Saltikov a dorit ca moaştele Sfântului ­Dimitrie să fie transportate în Rusia, spre a le pune la adăpost de o eventuală profanare de către turci. Atunci când cortegiul a ajuns la Bucureşti, un creştin ­evlavios macedoromân, Hagi Dimitrie Ment, prieten cu generalul, îi ceru acestuia să le lase românilor moaştele ca fiind ale unui compatriot, spre mângâiere după toate durerile pricinuite de război. Trupul Sfântului Dimitrie, întâmpinat cu mare alai, a fost aşezat, în zilele Preasfinţitului Mitropolit Chir Grigorie (cunoscut în istorie ca „al II-lea de la Colțea”), în biserica cea mare a mitropoliei de la Bucureşti. Sfântul s-a pus de îndată pe lucrare, prin imediate minuni: războiul încetă, iar ciuma ce bântuia conteni. De atunci și până în zilele noastre el este cinstit ca protector al oraşului. Ar fi de observat cât de mult bine poate face un negustor cu stare, ce-i drept cu o relație potrivită la momentul potrivit, și ce rol benefic poate avea purtarea cu mare evlavie și cu implicare a unui nume de botez. Câteva mici „ace” au făcut ca un macaz din Biserică să fie mișcat în așa fel, încât Sfântul Dimitrie (din) Basarabi să poposească definitiv la București. Acesta era locul destinat de Dumnezeu marii sale misiuni. Trebuie observat că, în esența sa spirituală, Bucureștii constituiau în vremea aceea o adevărată cetate monastică. Până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, plecând pe Podul Mogo­șoaiei de la actuala Piață a Victoriei până la Dealul Mitropoliei, puteai număra numai în zona limitrofă vreo 25 de mănăstiri! Așadar, de pe malul Lomului a ajuns pe malul Dâmboviței, din coasta de munte unde s-a nevoit și s-a odihnit un timp după plecarea din această lume a ajuns pentru lucrare neobosită pe ­Dealul Patriarhiei de la București, din păstor de țară a ajuns baci bun de orășeni evlavioși.

Minuni de ieri, minuni de azi

Dacă privim asupra minunilor consemnate, putem observa lucruri semnificative. Câteva dintre aceste minuni sunt în legătură cu propriile moaște. Atunci când, cu diferite prilejuri, oameni de mai bună sau de mai puțin bună credință au încercat să ia părticele din moaște sau chiar moaștele întregi, de fiecare dată, într-un fel sau altul, dar foarte clar și ferm, sfântul s-a împotrivit. Mesajul transmis a fost că dorește ca moaștele-i să rămână întregi și așezate acolo unde arată el. Important este că nu s-a împotrivit să fie adus la Bucu­rești. Dar nu când a vrut numai omul, ci când a vrut și Dumnezeu.

Ar fi de consemnat și o întâmplare din timpul Primului Război Mondial. Între 1916 și 1918, Bucureștii s-au aflat sub ocupație germană. Bulgarii, ca aliați ai nemților, erau prezenți și ei cu trupe. În noaptea de 4 spre 5 februarie 1918, prin efracție, moaștele au fost furate de soldați bulgari, cu gândul de a fi trecute peste Dunăre. În Capitală s-a produs o mare tulburare, una mai mare, spun mărturii din epocă, decât aceea de la aflarea pierderii Dobrogei. Autoritățile române, în frunte cu Mitropolitul Conon, temându-se de o răzmeriță, au făcut intervenții susținute pe lângă comandamentul german în vederea recuperării moaștelor. Din fericire, lucrul acesta s-a realizat, după unele peripeții, cu ajutorul unui detașament german, în satul Daia. După câteva zile de păstrare la Giurgiu sub strașnică pază militară, moaștele au fost readuse în ziua de 19 februarie la locul lor, în catedrală, unde fură întâmpinate de bucureșteni în număr mare și cu mult entuziasm. Până la urmă, față de multe altele, cel mai adesea fără un rost credibil, are o anumită candoare spirituală o bătălie ca aceasta, râvnitoare de moaște spre întărire în credință…

O altă categorie de minuni se referă la mari calamități care au lovit Capitala și regiunea înconjurătoare. Fie epidemii, cum erau odinioară cele produse de ciumă (1814) sau de holeră (1831), fie secetă devastatoare, producătoare de foamete cumplită (1827). Așa cum prevede rânduiala liturgică, moaștele au fost scoase cu mare alai și purtate în pelerinaj prin tot orașul. Lucrul acesta s-ar cuveni făptuit și în zilele noastre la cazuri de mare nevoie, care se ivesc, din păcate, destul de des.

În rest, sunt consemnate mai multe tămăduiri individuale. Căci sănătatea caută cel mai adesea omul să o obțină prin minune de la sfinți.

Multe vor fi fiind minunile împli­­nite de Dumnezeu prin mijlocirea Sfântului Dimitrie cel Nou, dar majoritatea va rămâne ne­scrisă.

Pelerinajul, un barometru al credinței, dar și un act de regenerare spirituală

Minunea cea mai mare a sfântului rămâne, probabil, cea pe care o face asupra orașului, dar, în prelungire, și asupra multora care vin în pelerinaj din alte locuri ale acestei țări. Anume, strângerea în jurul lui în fiecare an, în preajma zilei sale, într-un duh și întru Duhul, a unei mulţimi imense, întru prăznuire. Timp de mai multe zile (câteva înainte, dar adesea și una-două după), zeci de mii de oameni stau răbdători la coadă (la momentele de vârf, peste 12 ore!), indiferent dacă vremea este blândă sau crâncenă, uneori de-a dreptul „câinoasă”, pentru a cinsti nepreţuitele moaşte ale sfântului. În tot acest răstimp sunt slujbe neîntrerupte ținute în aer liber, cele mai multe dintre ele arhierești, la care participă răbdători și bucuroși câteva zeci de mii de oameni.

Între altele, pelerinajul la Sfântul Dimitrie cel Nou constituie un barometru de credință al acestei urbe, altfel bătută de toate vânturile căderii spirituale și duhovnicești. Un oraș, în multe ale sale bolnav, care își arată în aceste zile de praznic puterea de restaurare a demnității povârnite. În timpul regimului comunist, când, de Sfântul Dumitru, mergeam la părintele Dumitru Stăniloae ca să-l felicităm, venind adesea direct de pe Dealul Patriarhiei, evaluam împreună starea de rezistență prin credință a bucureștenilor prin prisma afluenței de pelerini. Concluziile erau cel mai adesea îmbucurătoare. Ideologia comunistă realiza că sfântul și pelerinajele pe care le produce constituie un punct de rezistență spirituală și mărturisire de credință incontestabil. ­Într-un an au găsit un pretext ca să interzică scoaterea moaștelor în fața catedralei. Înțeleaptă, Biserica n-a renunțat, ci le-a coborât la poalele dealului, în partea din­spre strada 11 Iunie, iar șirul de pelerini a fost, în ciuda unei vremi foarte rele, parcă mai implicat, încărcat de mai multă mărturisire. Pe toată perioada regimului comunist, demnitarii politici erau nevoiți, pentru a intra la Marea Adunare Națională (Parlamentul acelor vremuri), să treacă prin fața catedralei. Se poate imagina cu câte noduri în gât făceau mulți dintre ei acest lucru. Prezența Sfântului Dimitrie constituia o mustrare mută greu de suportat.

Pe Dealul Patriarhiei este o atmosferă cu totul specială în aceste zile. Este greu de descris sentimentul ce-l trăiești când te înscrii, cât de puțin, în programul liturgic al acestor zile. Plutește în aer un duh bun care-i îmbună­tățește pe cei care-l primesc cu deschidere. Îndeosebi slujbele de seară spre noapte, cu psalmodierile lor, au o dulceață aparte, sporită. O pace venită de dincolo de contigentul acestei lumi se așază tot mai sesizabil peste deal. Se insinuează o emoție prețioasă, conducând spre ceea ce este atât de frumos în relația cu Hristos: îndrăgostirea de El, ca Mire absolut al inimii fiecărui credincios. Și ce bucurie când, „întâmplător”, întâlnești în mulțime câte-un prieten sau câte-o cunoștință, cu chipul luminat de praznic! Ce vrea să spună această fervoare mistică? Este mai presus de toate o mărturie de credință. A fiecăruia în parte, dar și a unui oraș și, până la urmă, a unei țări.

Întâlnirea cu sfântul, precum întâlnirea cu Dumnezeu, presupune un urcuș spiritual, pe care Dealul Patriarhiei îl sugerează și prin mica nevoință trupească pe care o presupune suirea lui.

Pe de o parte este, desigur, mulțimea în întregul ei, mulțimea ca popor dreptcredincios. Dar este și fiecare om în parte. Fiecare cu gândurile lui. Locul și slujbele pun, în principiu, cugetarea pe calea cea bună. Fiecare cu necazurile lui. Și necazuri sunt destule, la fiecare. Fiecare cu nădejdile, dar și cu deznădejdile lui. Căci și creștinii pot avea momente de deznădejde. Fiecare cu aștep­tările lui. Unele clare, dar, probabil, cele mai multe încă neformulate, dar maxime pe undeva, într-un afund de suflet, unde numai Dumnezeu are acces. Fiecare cu lumânarea sufletului lui pâlpâind sub vânturile aspre ale vremurilor și ale vieții. Fiecare cu florile lui în mână, aduse cu tot dragul. Își lasă florile la racla sfântului și ia cu el alte flori, care au zăbovit un timp acolo și s-au impregnat de o inefabilă sfințenie. Sunt florile toamnei, cele care strâng în ele întreg curcubeul de culori și luminează zilele scurte și întunecoase cu o blândă, incredibilă lumină, una izvorâtă. Smerite tufănele, mândre crizanteme cu globurile lor mari, inducând bucurie și vestindu-le, parcă, pe cele ale Crăciunului ce se întrevede. Toate purtând în popor și numele generic de dumitrițe, tocmai pentru că sunt în plină înflorire în perioada dimprejurul praznicului Izvorâtorului de Mir. Se aduce salut și sărut sfântului. După trecerea prin fața lui, mirul îi însoțește pe pelerini întru mângâietoare bucurie. Un mir destinat să-i facă prieteni ai Mirelui.

Dar nici în timpul anului sfântul nu petrece în singurătate. Oricând intri în Catedrala Patriarhală afli în preajma raclei lume venită spre închinare și rugăciune. Un preot stă mereu de veghe: binecuvântează, miruiește credin­cioșii, primește pomelnice și citește celor dornici rugăciuni.

Cum stă de veghe acolo pe deal cu moaștele sale, în vecinătatea locului unde se ține Sfântul Sinod, Sfântul Dimitrie Basarabov poate fi considerat, într-un fel, ca un membru nevăzut al acestuia.

Bucureștiul nu poate fi închipuit fără prezența sfântului. Dar cred că nici sfântul nu se mai vede fără această slujire a unui oraș care poartă în numele său bucuria, dar care mai are mult de lucru pentru a (re)deprinde bucuria adevărată. Având în colanul ei de nestemate acest giuvaier prețios care este Sfântul Dimitrie cel Nou cu moaștele sale, Biserica, prin toți cei care-și asumă deplin apartenența la ea, are datoria de a se strădui neobosită întru valorificare în viața de zi cu zi. Se impune păstrarea cât mai curată a acestei mărturisiri anuale. Fastul să ne fie simplu și trăit. Să fim purtătorii unei nădejdi de vindecare, atât de ciumele și holerele moderne (căci ce altceva poate fi considerată pandemia care a trecut), dar și de boli spirituale insiduoase, care bântuie astăzi și sunt ucigătoare de spirit și de duh, totodată uzurpatoare de ­neam. Și lucrând întru această nădejde, Prietenul lui Dumnezeu, Sfântul Dimitrie din Basarabi, să devină și prietenul nostru!