De veghe lângă racla Sfintei Filofteia: arhiereul Pavel Şerpe

Istoria Mănăstirii Curtea de Argeş se aseamănă de multe ori cu legenda întemeierii ei: tragică, dar, în acelaşi timp, măreaţă. Mănăstirea, dar şi moaştele Sfintei Filofteia, care sunt adăpostite de veacuri la Argeş, au suferit de-a lungul vremurilor multe încercări. Însă, de fiecare dată, s-au găsit şi oamenii care au împiedicat ca lăcaşul sfânt să se risipească. După ce toată ţara a sărbătorit-o pe Sfânta Filofteia pe 7 decembrie, este cazul să ne amintim şi de cei care au stat de veghe lângă sfintele ei oseminte. Unul dintre aceştia este arhiereul Pavel Şerpe.

Petru Şerpe s-a născut la 18 mai 1897 în comuna Păstrăveni, din preajma oraşului Târgu Neamţ. Părinţii săi, Nicolae şi Safta, oameni credincioşi, ca mai toţi cei ce vieţuiesc în preajma marilor lavre ale Moldovei, au dorit ca şi familia lor să dea un slujitor lui Dumnezeu. Tânărul Petru s-a dovedit a avea toate calităţile pentru demnitatea preoţească: inteligenţă, smerenie şi dorinţă de a-l sluji pe aproapele. După finalizarea studiilor şi căsătorie, Petru Şerpe devine slujitor la mai multe parohii din ţară. În 1932 ajunge în Crângaşi, care, de foarte puţin timp, devenise, dintr-un mic sat, un cartier al Bucureştiului.

Alături de muncitorii Bucureştiului

Câmpul misionar al preotului Petru Şerpe a fost format în principal din familiile de muncitori din zona Regie (fabrica de tutun şi alte unităţi mai mici). Părintele Şerpe a încercat şi a reuşit, în majoritatea cazurilor, să aducă la masa dialogului pe patroni şi pe muncitori, într-o perioadă în care criza economică cunoştea în România cote extrem de ridicate. Când sărăcia şi disperarea deveniseră locuri comune, părintele Şerpe a căutat să rezolve lucrurile în spiritul unei dreptăţi sociale trecute prin simţirea creştină. Această atitudine activă a părintelui a contribuit ca în Regie, în timpul marilor greve din Bucureşti din 1933, să nu se ajungă la conflictele şi vărsarea de sânge care au avut loc la atelierele Griviţa.

Un amănunt oarecum insolit al activităţii lui Pavel Şerpe printre muncitorii bucureşteni este sprijinul său acordat efectiv pentru realizarea unui film de lung metraj despre viaţa şi activitatea muncitorilor din Regie, pe care l-a prezentat acestora „într-o sală de 600 de locuri“. Era o modalitate aparte de a le arăta muncitorilor valoarea lor şi o cale de apropiere eficientă între aceştia şi preotul lor, un preot care a înţeles de pe atunci valoarea sfintelor moaşte şi a pelerinajului pentru întărirea şi creşterea în duh a credincioşilor. Din acest motiv, periodic, părintele Şerpe a organizat pelerinaje cu sute de oameni la locurile de închinare cele mai importante din România acelor vremi. Nu ştia atunci că, peste ani, va deveni el însuşi păzitorul unui asemenea loc.

Biserica Belvedere

Parohia la care slujea părintele Şerpe avea un nume foarte frumos: Belvedere. Însă locul era încă o mahala sordidă în care abia işi făceau drum frumosul şi comodităţile urbane. În plus, parohia nu avea biserică. În pofida greutăţilor economice ale vremii, părintele Şerpe a dorit ca necesara viitoare biserică a parohiei să fie mai mult decât un spaţiu utilitar, să devină emblemă şi model pentru viitorul cartier, astfel încât „Belvedere“ să nu mai fie o simplă denumire. În acest scop, el a apelat la unul dintre cei mai mari arhitecţi ai vremii, Ion Traianescu, proiectantul celebrei Catedrale ortodoxe din Timişoara.

Considerată unicat în Bucureşti, Biserica Belvedere, cu hramurile „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ şi „Sfânta Muceniţă Ecaterina“, a fost ridicată în perioada 1936-1940. Din construcţie, ea a fost prevăzută cu capelă la demisol, şcoală de catehizare, cantină şi sală de mese, unde se hrăneau 150 de copii săraci. Şi cantina, şi şcoala au funcţionat neîntrerupt până în anul 1948, când autorităţile comuniste au interzis ca parohia să se mai implice în viaţa muncitorilor.

Rămas văduv în jurul vârstei de 50 de ani, preotul Şerpe şi-a găsit alinarea în muncă şi rugăciune. Patriarhul Nicodim, apreciind calităţile sale, l-a numit consilier referent al Secţiei culturale a Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Arhiereul Pavel Ploieşteanul

Odată cu instaurarea guvernului Groza în martie 1945, nori negri ameninţau şi Biserica Ortodoxă Română. Obişnuit cu schimbarea regimurilor politice şi cu ameninţările de orice fel, patriarhul Nicodim era pregătit să lupte şi de data aceasta. Consilierul Şerpe i s-a părut a fi, bătrânului patriarh, un om cinstit şi devotat. De aceea, în primăvara anului 1946, patriarhul Nicodim l-a propus pentru un post de arhiereu-vicar patriarhal.

Dar, tocmai pentru că era considerat om de încredere al patriarhului, alegerea ca arhiereu a părintelui Şerpe a fost blocată sistematic de autorităţi. Abia în vara anului 1947, cu sprijinul regelui Mihai, care a semnat Decretul regal de numire, Şerpe devine vicar patriarhal, fiind tuns în monahism sub numele de Pavel.

În acea perioadă, patriarhul Nicodim era tot mai bolnav, petrecându-şi majoritatea timpului la Mănăstirea Neamţ. Cel care a rămas în Dealul Mitropoliei să facă faţă „tovarăşilor“ din clădirea Parlamentului a fost tocmai arhiereul Pavel Şerpe Ploieşteanul, în calitate de membru al locoteneţei patriarhale. Acesta, până la decesul patriarhului Nicodim, s-a împărţit între Bucureşti şi Neamţ, dovedind că a meritat pe deplin încrederea acordată de bătrânul patriarh.

Imediat după moartea patriarhului Nicodim, arhiereul Pavel Ploieşteanul a vegheat ca toate acţiunile legate de acest trist eveniment să se desfăşoare după cuviinţă. De asemenea, până la alegerea unui nou patriarh, Pavel Şerpe a primit împuternicire de a se ocupa de problemele Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Patriarhul Justinian, care i-a urmat în scaun PF Nicodim, preţuia vrednicia vicarului Pavel şi, de aceea, a dorit să-l păstreze alături, dându-i în grijă mănăstirile din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor. Însă, Guvernul comunist, aflat în plin avânt „reformator“, a cerut Bisericii rezolvarea situaţiei episcopilor fără eparhie şi a arhiereilor vicari. Din acest motiv, Pavel Şerpe, alături de alţi vlădici, a trebuit în decembrie 1948 să-şi părăsească funcţia şi să ia drumul Mănăstirii Neamţ, unde patriarhul Justinian crease un seminar monahal.

Stareţ al Mănăstirii Neamţ şi director al seminarului

În 1949 au fost trimişi ca profesori la Seminarul de la Neamţ nu mai puţin de cinci episcopi şi arhierei. Considerat de unii loc de exil, de fapt Neamţul a însemnat o oportunitate de regăsire de sine şi de slujire a Bisericii. Arhiereul Pavel a rămas la Neamţ până la pensionarea sa din august 1952, timp în care a fost stareţ al mănăstirii şi director al seminarului.

Ca loc de retragere i-a fost stabilit arhiereului Şerpe Mănăstirea Curtea de Argeş. În 1949, pentru ca oamenii să nu mai viziteze mormintele regale, biserica fusese închisă, moaştele Sfintei Filofteia mutate la Episcopia din Râmnicu Vâlcea, iar clădirile fuseseră declarate case de odihnă pentru muncitori. Cu multă greutate reuşeşte patriarhul Justinian în 1951 să obţină retrocedarea mănăstirii, în care mută, pentru a justifica spaţiul cerut, cursurile de îndrumări misionare ce avuseseră până atunci loc la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti. Astfel, când ajunge la Argeş, Pavel Şerpe nu vine să se bucure de pensie, ci să preia conducerea cursurilor de îndrumare (apoi şi funcţia de stareţ al mănăstirii), având o misiune foarte grea, aceea de a reda strălucire arhitecturală şi duhovnicească unui spaţiu devastat.

Arhiereul s-a apucat imediat de lucru. A refăcut clădirile, a redeschis biserica spre închinare, a adus călugări îmbunătăţiţi pentru a fi călăuză credincioşilor. Durea însă locul gol, unde fusese odinioară racla cu moaştele Sfintei Filofteia, care de sute de ani veghease asupra argeşenilor. Împreună cu patriarhul Justinian, PS Pavel Şerpe a reuşit să obţină aprobarea pentru readucerea moaştelor Sfintei în mănăstirea lui Neagoe Basarab, în octombrie 1955.

Evlavia arhiereului Pavel faţă de Sfânta Filofteia a fost una profundă şi a dorit să o împărtăşească cu credincioşii, mai ales cei tineri, pentru care a creat şi o bibliotecă cu cărţi ziditoare de suflet.

Urmărit de autorităţi

Această activitate misionară, de păstrare şi răspândire a credinţei, nu a fost pe placul autorităţilor, care l-au pus pe bătrânul arhiereu sub urmărire. Aceasta era şi acuzaţia: „Şerpe Pavel desfăşoară activitate duşmănoasă sub masca religioasă, ducând o muncă susţinută de convertire şi fanatizare a tineretului, prin îndoctrinarea lor cu misticism exagerat şi o educaţie burgheză“.

Urmărirea informativă a arătat că Pavel Şerpe a sprijinit pe mulţi monahi să revină în mănăstire după Decretul 410 (printre care şi pe părintele Petroniu Tănase de la Schitul Prodromu), organizează slujbe ample cu ocazia praznicelor, la care participă numeroşi credincioşi, le vorbeşte cu entuziasm pelerinilor despre legenda Mănăstirii Argeş şi despre Sfânta Filofteia, organizează pelerinaje şi-i educă în spirit „mistic“ pe preoţii care vin la cursurile de îndrumare. În general, cei care sunt obligaţi să dea informaţii despre el vorbesc cu căldură despre activitatea arhiereului: „Preasfinţitul Pavel Şerpe, spunea un informator în 1963, înregistrat stângaci de securist, deşi este bolnav, însă a prezentat multă dragoste şi tot Postul Mare, în fiecare duminică, a slujit cu sobor de preoţi şi diaconi. De Paşti, la fel, a slujit în biserica mare (muzeu), lucru care s-a repetat şi de Izvorul Tămădurii. În prezent, dânsul este bolnav şi sub supravegherea medicului pe care nu-l cunosc“.

Evident, activitatea arhiereului Pavel Şerpe deranja foarte mult, însă, în anii â60, Securitatea devenise mai reţinută în a opera arestări sau demascări. De aceea, s-a folosit o stratagemă, exprimată pe scurt într-un document: „Pavel Şerpe, ca episcop pensionar, este obligat să-şi vadă de sănătate, fără drept de a sluji, conform legii pensiilor“. Prin urmare, s-a profitat de boala episcopului şi de cadrul legislativ, ca lui Pavel Şerpe să i se ia toate responsabilităţile din cadrul mănăstirii şi să fie „invitat“ să-şi caute de sănătate. Astfel, izolat în mănăstire şi plecat prin staţiuni, nu ar mai fi putut să ţină legăturile cu monahii şi cu tinerii.

PS Pavel Şerpe a trecut la cele veşnice în 1978. În semn de respect, a fost înmormântat în Biserica Belvedere, al cărei ctitor a fost.