Ecoul popular şi artistic al imnelor Naşterii Domnului

Nestemate ale neamului românesc, colindele binevestesc Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ele nu se rostesc şi nu se declamă, ci se cântă în biserici şi pe la casele oamenilor de către cete de colindători alcătuite din copii, tineri şi vârstnici. Cântarea face să tresalte întreaga fiinţă a omului; bucură minţile şi încălzeşte inimile creştinilor.

Începând de la sărbătoarea Sfântului Nicolae, colindătorii binevestesc oamenilor taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, adică naşterea după trup şi în timp a lui Hristos şi misiunea Sa mântuitoare pe pământ. În aria poporului nostru binecuvântat de Dumnezeu, colindul a cunoscut şi cunoaşte cea mai bogată înrâurire. În spaţiul acesta dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, colindul, ca gen literar şi muzical, s-a dezvoltat încă din vremea strămoşilor daco-romani. S-a afirmat pe bună dreptate de către mulţi cercetători ai colindului că acesta este de-o vârstă cu poporul român devenit creştin odată cu etnogeneza sa. Data apariţiei sale trebuie căutată în adâncul istoriei neamului românesc creştin-ortodox. Tezaurul însemnat al colindelor şi cântecelor de stea la noi, în raport cu repertoriul mai sărac al altor popoare, denotă creativitatea, măiestria artistică şi credinţa profundă şi curată a străbunilor noştri. Colindele ne pregătesc pentru a întâmpina sfânta sărbătoare a Naşterii Domnului. Ele ne scot din timpul cotidian şi ne introduc în sfântul eveniment care urmează să se petreacă. Astfel, timpul colindelor devine timpul sfânt al creştinilor, de pregătire prin post, rugăciune şi milostenie pentru primirea Mântuitorului, în care suntem pelerini împreună cu păstorii şi magii spre peştera Betleemului. Totodată, colindele sunt ecoul popular şi artistic al imnelor liturgice care se cântă la strană, în biserici. Alcătuite în vers simplu, dar profunde prin conţinutul lor teologic, ele întruchipează curat şi nealterat adevărurile de credinţă păstrate în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, referitoare la întruparea Fiului lui Dumnezeu din Pururea Fecioara Maria şi mântuirea pe care Dumnezeu Tatăl ne-a dăruit-o prin jertfa, moartea şi învierea Fiului Său.

Sfânta Scriptură ne învaţă: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi... (Ioan 1, 14), iar colindul „Sus în vârful muntelui“ ne arată că, pe o scară de argint se coboară Domnul Sfânt. Coborârea lui Iisus la noi, oamenii, se face prin Maica Sfântă, Fecioara Maria din care El S-a născut, reprezentată aici prin cele două metafore: vârful muntelui, adică muntele sfânt cu umbra deasă, şi scara de argint. Un alt colind, „Coborât-a coborât-u“, redă venirea lui Hristos la oameni prin următoarele versuri: Coborât-a, coborât-u, Bună seara; Coborât-a Moş Crăciun (Cel vechi de zile, s.n.)/ Din turla bisericii / La icoana Precistii. Înţelegem de aici că Hristos a coborât la oameni prin Maica Preacurată, luând trup omenesc din Preasfânta Fecioară Maria. Troparul sărbătorii Crăciunului Îl numeşte pe Hristos Răsăritul Cel de sus şi Soarele dreptăţii, iar în colindul „Iată vin colindători“, Hristos este numit Soare-n raze luminat. Condacul sărbătorii subliniază faptul că Fecioara astăzi pre Cel mai presus de fiinţă naşte, adverbul de timp astăzi indicând prezentul continuu, dar şi faptul că în Biserică noi suntem contemporani şi martori ai Naşterii Domnului. În consonanţă cu acest text, în colindele „Astăzi S-a născut Hristos“ şi „O, ce veste minunată“, în care astăzi S-a născut Cel fără de început, se exprimă acest adevăr biblic. Totodată, Mântuitorul este Cel fără de început prevestit de proroci, lucru ce subliniază o altă învăţătură sfântă, anume aceea că El S-a născut din Tată fără de mamă din veci, iar la plinirea vremii, adică în timp, din mamă fără de Tată, fiind hrănit cu lapte şi culcat în iesle. Cântarea „Minune prea mare“ ne arată că Domnul a fost purtat în braţele Maicii Sale şi că a fost hrănit cu lapte El Care ţine toată făptura, iar colindul „Nouă azi ne-a răsărit“ exprimă în două strofe acest adevăr: Din Fecioară S-a născut/ Domnul Iisus Hristos/ Şi cu lapte S-a crescut/ Domnul Iisus Hristos. În scutece S-a înfăşat/ Domnul Iisus Hristos/ Şi în braţe S-a purtat/ Domnul Iisus Hristos. Aceste versuri ne descoperă nouă adevărul incontestabil al întrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Din imnele liturgice închinate sărbătorii Naşterii Domnului şi din colinde aflăm că steaua s-a arătat magilor şi i-a călăuzit până la peştera Betleemului, precum şi faptul că i-au adus daruri de aur, smirnă şi tămâie (în colindele „Trei Crai de la Răsărit“ şi „Steaua sus răsare“).

În Biserica Ortodoxă, Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie (din care fac parte şi imnele liturgice) şi colindele se găsesc într-o legătură organică. Adevărurile de credinţă şi istorice consemnate în Biblie au fost explicate, sistematizate şi formulate în hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, în scrierile Sfinţilor Părinţi şi redate apoi poetic în imnele liturgice devenite Tradiţie Sfântă. Poporul român a simţit nevoia să exprime într-un mod original aceste învăţături biblico-patristice, prin colinde. De aceea, aceste adevăruri sfinte au devenit viaţă pentru noi toţi, nefiind nişte noţiuni abstracte. Păstrate prin viu grai şi consemnate mai apoi pe filele ceasloavelor şi mineelor, iar din secolul al XIX-lea redate şi cu notaţie muzicală, aceste colinde pline de teologie adâncă, dar simple ca formă constituie mărturii şi mărturisiri ale credinţei ortodoxe, adevărate documente de păstrare a limbii române în cea mai curată şi perfectă stare, de menţinere şi afirmare a unităţii de neam şi a continuităţii şi dăinuirii noastre pe acest pământ. Prin colinde cântăm iubirea şi mila negrăită a lui Dumnezeu faţă de lume, dar şi iubirea noastră faţă de Creatorul şi Mântuitorul nostru. Ele sunt în primul rând bucuria copiilor, fiind la fel de curate şi sincere ca sufletele lor, dar şi a celor mari, deoarece privesc cu nostalgie către vremea copilăriei lor, când mergeau pe la casele creştinilor vestind cu bucurie Naşterea Domnului Iisus Hristos. Colindul fiind sfânt şi bun, adică nealterat şi neschimbat de neajunsurile istoriei noastre, neschimbabil, întocmai adevărului dumnezeiesc şi veşnic pe care îl exprimă, rămâne mereu tânăr şi acelaşi. În fiecare an, la 25 decembrie, Îl aşteptăm pe Moş Crăciun Cel Vechi de zile, pe Hristos Domnul, aşa cum L-au aşteptat strămoşii noştri, retrăind prin viersuirea colindelor bucuria celor care au fost martori ai Naşterii Sale. Cu credinţă, nădejde şi iubire de Dumnezeu şi semeni, păstrându-ne în curăţie inimile şi primenindu-ne prin post şi rugăciune sufletele, să cântăm împreună urarea românească, îndemnând la bună-înţelegere, voioşie şi bunătate: Şi-acum te las, fii sănătos şi vesel de Crăciun/ Dar nu uita când eşti voios, române să fii bun.