În realitate, Eminescu a fost o personalitate atinsă de genialitate, un om ancorat puternic în istorie, cu un discernământ istoric profund, până la sacru, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator în sensul statal al cuvântului. În ultimele zile ale vieții, drumurile l-au dus pe Eminescu pe lângă câteva biserici bucureștene, dar în mod special pașii săi au fost purtați într-un spațiu eclesial cu totul aparte.
Venind de pe strada Covaci, unde lucra ca redactor-șef la ziarul „Timpul”, Eminescu trecea peste podul din lemn al Dâmboviței, foarte aproape de Biserica Domnița Bălașa, mergea mai departe pe malul stâng și pe dreapta întâlnea Biserica „Sfântul Spiridon”-Vechi. Cu siguranță, ca orice om și orice creștin ortodox, înălța cel puțin un gând pios de ajutor și de ocrotire. Cel mai adesea, venea pe strada Sapienției. Avea o misiune de împlinit, aceea pe care i-o încredințase Titu Maiorescu, de a da meditații de limba română cumnatei lui Maiorescu, Mitte Kremnitz, care venise cu soțul ei, medicul Kremnitz, și locuiau pe strada Vigilenței la nr. 2. Acolo, între două străzi, Miliției și Vigilenței, și-a trăit Eminescu ultimele clipe din viață, între extaz și agonie.
Pașii săi treceau de fiecare dată prin fața Bisericii Sapienției - Biserica Maicii Domnului, Maica neamului nostru românesc. Credem că, măcar la clipe de încercare și de durere, așa cum a fost în ultima lui zi de libertate, sub cerul liber, prezent pe această stradă, a intrat în biserică să spună o rugăciune sau, în trecere, s-a adresat Maicii Domnului, așa cum numai el știa să o facă. Prin firea sa de poet, a invocat-o pe Maica Domnului: Privirea-ți adorată asupra ne coboară, o Maică Preacurată și pururea Fecioară Maria. De aici, cu sufletul ușurat și plin de încredere, mergea puțin mai departe, făcea câțiva pași și cotea spre stânga, pe str. Vigilenței la nr. 2, unde, câte două ore zilnic, dădea meditații de limba română pentru Mitte Kremnitz, căci aceasta venise de curând din Germania cu soțul ei.
Îi era foarte plăcută această activitate, pentru că și persoana pe care o medita era foarte plăcută și, în același timp, Eminescu știa foarte bine limba germană, din liceu și din anii de studii universitare. Această misiune de meditator l-a dus însă, și datorită firii sale sensibile și poetice, la sentimente mai înalte pentru persoana pe care o medita, dar care nu a înțeles, de cele mai multe ori, firea și caracterul său profund. Din păcate, discuțiile cu caracter național dintre Eminescu și Mitte au respirat în afară, în mediul politic, și i-au creat poetului cele mai mari probleme. Chiar prin geamul ferestrei lui Mitte Kremnitz se vedea, foarte aproape, la doi-trei pași, bisericuța Maicii Domnului - Sapienției. Poate în clipe de răgaz, de meditație adâncă, Eminescu a închinat Maicii Domnului un imn de pioșenie, scris numai în inima sa.
Uneori, pe această stradă a Sapienției l-a adus și pe prietenul său, I.L. Caragiale, care aici, potrivit întâmplărilor trăite, a compus nuvela „Căldură mare”. Din păcate, militantismul său foarte susținut pentru unirea Ardealului cu Țările Române, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari, l-a dus într-un conflict cu autoritățile din străinătate și din țară și aceștia au militat pentru ca să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se numărau şi preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşanu şi Siderescu, Grigore Ventura, ziarist la „L’Independance Roumaine”, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de prindere și internare forţată a lui Eminescu. Poetul, la vremea aceea redactor principal la „Timpul”, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei, în locurile natale, pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari. În acest sens, Eminescu nu se mai duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa.
La acea vreme, Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului, diplomaţilor şi, în special, ale ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Cei care au orchestrat monstruosul complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul. Ventura, în loc să îl calmeze pe poet, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la Palatul Cotroceni. Ajunşi acolo, află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski (Mitrășescu) de pe strada Miliției (astăzi Poliției în mod greșit), colț cu Sapienției, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia, că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe ceilalți doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre ora 19:00 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.
Ventura a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul, pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica, astfel, internarea. De la Băile Mitraşevski, Eminescu este dus direct la spitalul doctorului Şuţu, unde tratamentul a fost aplicat lent, prin otrăvire cu mercur, și a dus la deteriorarea totală a sănătății lui Eminescu și apoi la moartea acestuia.
